Când dragostea devine o ecuație: Povestea unei mame din Ploiești

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să-ți dau bani în fiecare lună! Am ieșit la pensie, abia mă descurc cu facturile mele, am spus cu voce tremurândă, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Ana s-a uitat la mine cu ochii ei mari, verzi, pe care i-am iubit dintotdeauna, dar acum păreau reci ca o zi de noiembrie.

— Și eu ce să fac, mamă? Crezi că e ușor să crești un copil singură? Tu ai avut-o pe bunica lângă tine! Eu nu am pe nimeni!

Am simțit cum mi se strânge inima. Vlad, nepotul meu de opt ani, se juca în camera lui cu mașinuțele. Îl auzeam râzând din când în când și fiecare chicot îl simțeam ca pe o săgeată: de ce trebuie să sufere el pentru neputința mea?

Ani la rând am muncit ca profesoară de limba română la liceul din Ploiești. Am crescut-o pe Ana singură, după ce tatăl ei a plecat cu altă femeie când ea avea doar cinci ani. Am tras din greu, am făcut meditații seara ca să-i pot cumpăra haine și să-i plătesc cursurile de pian. Niciodată nu i-am spus „nu pot”. Niciodată nu am lăsat-o să simtă lipsa de ceva. Poate tocmai de aceea acum nu înțelege că nu mai am de unde.

După ce am ieșit la pensie, viața mea s-a schimbat radical. Dintr-o dată, zilele au devenit lungi și tăcute. Mă trezeam dimineața și nu mai aveam pentru cine să gătesc sau cui să corectez compuneri. Singura mea bucurie era când Ana venea cu Vlad în vizită. Îi făceam prăjituri, îi citeam povești și îi ascultam râsul cristalin. Dar totul s-a schimbat când i-am spus Anei că nu o mai pot ajuta financiar.

— Dacă nu mă poți ajuta, atunci nu mai are rost să vin la tine. Nu vreau să-l văd pe Vlad cerșind dulciuri sau jucării pe care nu i le poți oferi, mi-a spus într-o zi, cu o răceală care m-a înghețat până în măduva oaselor.

— Ana, nu e vorba de bani! E vorba de familie! De dragoste! Nu vreau nimic de la tine, doar să vă știu aproape!

Dar Ana a plecat trântind ușa. De atunci au trecut trei luni. Trei luni în care telefonul meu a rămas mut. Trei luni în care am privit pe geam cum copiii vecinilor se joacă în curte și mi-am imaginat că Vlad e printre ei. Trei luni în care am plâns în fiecare seară, întrebându-mă unde am greșit.

Într-o zi, am primit un mesaj scurt: „Suntem bine. Vlad a început școala. Nu avem nevoie de nimic.” Atât. Nicio întrebare despre mine, nicio invitație să-i văd.

Am început să mă gândesc obsesiv la trecut. Poate că am greșit că am pus totul la picioarele Anei. Poate că i-am dat prea mult și n-a învățat să aprecieze ceea ce are. Poate că am confundat dragostea cu sacrificiul total și acum plătesc prețul.

Într-o seară, m-a sunat vecina mea, doamna Stanciu.

— Mariana, vino la mine la ceai! Nu te-am mai văzut de mult…

Am mers la ea cu inima grea. Am povestit despre Ana și Vlad, despre cât de dor îmi e.

— Știi ce cred eu? a spus doamna Stanciu privind spre mine peste aburii ceaiului. Copiii noștri ajung să ne ia de bune dacă nu le punem limite. Dar tot ei sunt cei care suferă când realizează că nu pot primi totul la nesfârșit.

Am plecat acasă cu gândurile răvășite. În acea noapte am visat-o pe mama mea. Mi-a spus doar atât: „Nu-ți pierde speranța.”

A doua zi am decis să-i scriu Anei o scrisoare:

„Draga mea Ana,
Știu că ți-e greu și știu că ai nevoie de sprijin. Dar și eu sunt om și am limitele mele. Te iubesc enorm și îl iubesc pe Vlad mai mult decât pot exprima în cuvinte. Nu vreau nimic de la tine decât să vă știu aproape. Ușa mea va fi mereu deschisă pentru voi.
Cu dragoste,
Mama”

Am pus scrisoarea la cutia poștală și am așteptat.

Au trecut două săptămâni fără niciun semn. Într-o duminică dimineață, când mă pregăteam să ies la piață, am auzit soneria. Era Vlad, cu un buchet de flori în mână și cu ochii plini de lacrimi.

— Bunico… mi-a fost dor de tine…

Ana stătea în spatele lui, cu privirea plecată.

— Mamă… îmi pare rău… Am fost nedreaptă cu tine. Am crezut că dacă nu ne mai poți ajuta cu bani, nu mai ai ce oferi… Dar mi-am dat seama că Vlad are nevoie de tine mai mult decât de orice jucărie nouă.

Am izbucnit toți trei în plâns și ne-am îmbrățișat strâns în holul mic al apartamentului meu.

Acum îi văd pe Ana și Vlad aproape în fiecare weekend. Nu le pot oferi bani sau cadouri scumpe, dar le ofer dragostea mea necondiționată și timpul meu.

Uneori mă întreb: oare cât valorează dragostea unei mame într-o lume în care totul pare să fie o tranzacție? Oare putem reînvăța să fim familie fără să punem totul pe cântar? Voi ce credeți?