Când dragostea devine povară: Povestea Victoriei, mama care a gătit prea mult

— Mamă, iar ai făcut sarmale? Nu mai putem, serios! — vocea lui Radu răsună din hol, cu un amestec de exasperare și oboseală. Mă opresc din amestecat în oala cu ciorbă de burtă și simt cum inima mi se strânge. Nu e prima dată când aud tonul ăsta, dar azi doare mai tare. Poate pentru că e duminică și mi-am petrecut toată dimineața în bucătărie, visând la o masă mare, cu râsete și povești.

De când m-am pensionat, acum trei ani, viața mea s-a schimbat radical. Am fost profesoară de limba română la liceu, iar acum, fără elevi și fără program, am simțit că mă pierd. Copiii mei, Radu și Ana, sunt adulți. Radu e căsătorit cu Irina și locuiesc la două blocuri distanță. Ana e plecată la Cluj, la master. Am rămas singură într-un apartament cu două camere din Drumul Taberei, cu prea mult timp liber și prea multe amintiri.

La început, gătitul a fost salvarea mea. Îmi umpleam zilele cu rețete noi sau cu mâncăruri pe care le făcea mama mea: ciorbă de perișoare, plăcintă cu mere, cozonac. Îmi imaginam cum Radu și Irina vor veni mereu la masă, cum ne vom aduna toți în jurul mesei ca pe vremuri. Dar realitatea a fost alta.

— Mamă, nu mai aduce atâta mâncare! — mi-a spus Irina într-o zi, încercând să fie politicoasă. — Noi ținem dietă acum… și oricum nu avem timp să stăm la masă.

Am zâmbit atunci, dar în sufletul meu s-a aprins o neliniște. Oare greșesc? Oare îi sufoc? Dar nu puteam să mă opresc. Era singurul mod în care simțeam că mai contez pentru ei.

Într-o seară de iarnă, după ce am dus iar două tăvi de lasagna și o caserolă cu salată boeuf la Radu acasă, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon:

— Da, iar a venit mama lui Radu cu mâncare… Nu știu cum să-i spun că nu mai vrem. Parcă nu înțelege că avem viața noastră.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am ieșit tiptil din apartament și am mers acasă pe jos, deși era ger. Pe drum mi-am amintit de tata, care îmi spunea mereu: „Nu da mai mult decât ți se cere, că oamenii se satură repede de bine.”

A doua zi dimineață m-am trezit devreme. Am stat pe marginea patului și m-am întrebat: dacă nu gătesc pentru ei, ce rost mai are tot timpul ăsta liber? Am încercat să mă apuc de croșetat, să citesc mai mult, dar nimic nu-mi umplea golul.

Ana mă suna rar. Mereu grăbită: „Mamă, sunt bine! Am seminar acum. Te sun eu!” Radu venea doar când avea nevoie de ceva: „Mamă, ai niște borcane goale? Mamă, poți să-mi speli niște cămăși?”

Într-o zi de primăvară, am decis să nu mai duc nimic la Radu acasă. Am gătit doar pentru mine: o supă simplă și o salată. Seara târziu, telefonul a sunat:

— Mamă, ai pățit ceva? Nu ai mai adus nimic de mâncare… — vocea lui Radu era nesigură.

— Nu, dragul meu. M-am gândit că poate v-ați săturat de mâncarea mea.

A urmat o tăcere lungă.

— Nu e vorba că nu ne place… Dar Irina zice că trebuie să ne facem propriile obiceiuri. Și eu… nici eu nu știu cum să-ți spun…

Am închis ochii și am inspirat adânc.

— E în regulă, Radu. Poate a venit timpul să găsiți voi bucuria asta împreună.

După convorbirea aceea, am început să ies mai des în parc. Am cunoscut-o pe doamna Lidia, care avea doi nepoți plecați în Germania și care îmi povestea cât îi lipsesc mesele mari de duminică. Ne-am făcut un obicei: ne întâlneam la cafea și vorbeam despre copii, despre viață.

Într-o zi, Ana m-a sunat plângând:

— Mamă… mi-e dor de tine! Mi-e dor de mâncarea ta! Pot veni weekendul ăsta acasă?

Am simțit cum mi se umple sufletul de bucurie. Am gătit tot ce-i plăcea: supă de pui cu tăiței de casă, papanași cu smântână și dulceață de vișine. Când a intrat pe ușă și m-a îmbrățișat strâns, am știut că dragostea mea nu a fost în zadar.

Dar după ce Ana a plecat din nou la Cluj, liniștea s-a așternut peste apartament ca o pătură grea. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva — dacă nu cumva i-am crescut prea dependenți de grija mea sau dacă lumea asta nouă pur și simplu nu mai are nevoie de mame ca mine.

Într-o seară ploioasă, Radu a venit singur la mine acasă.

— Mamă… îmi pare rău dacă te-am rănit. Nu mi-am dat seama cât de mult contează pentru tine mesele astea împreună.

L-am privit lung și i-am spus:

— Dragul meu, tot ce am făcut a fost din iubire. Dar poate iubirea trebuie să știe când să se retragă.

Acum gătesc doar pentru mine sau pentru prietenele mele din parc. Uneori mă gândesc la toate mamele care își pun sufletul pe masă și primesc înapoi doar tăcere sau reproșuri mascate. Oare dragostea noastră devine povară când copiii cresc? Sau poate nu știm noi să ne reinventăm?

Voi ce credeți? Când ar trebui o mamă să se oprească din a da totul pentru copiii ei? Și cine are nevoie mai mare: copilul sau mama?