Când dragostea devine trădare: Povestea unei mame din București

— Radu, nu-mi vine să cred că poți face asta! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei care încă mai păstra mirosul de cafea proaspătă și amintirea râsetelor noastre de altădată. El stătea cu ochii în pământ, evitând să mă privească. Pe masă, actele de donație zăceau ca niște sentințe reci, semnate deja, irevocabile.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate atunci când tatăl lui a murit și am rămas doar noi doi, eu și băiatul meu, Radu. Am muncit o viață întreagă ca să-i fie lui bine. Am fost educatoare la o grădiniță din București, iar fiecare leu economisit era pentru el: pentru haine, pentru școală, pentru zilele când avea nevoie de ceva mai mult decât puteam eu să-i ofer. Când a venit vremea să-și întemeieze propria familie, am simțit că mi se rupe sufletul, dar m-am bucurat sincer pentru el.

— Mamă, nu-ți face griji, o să avem grijă de tine mereu! îmi spunea el, cu zâmbetul acela cald care mă făcea să uit de toate necazurile.

Dar timpul a trecut și lucrurile s-au schimbat. Nora mea, Irina, nu m-a plăcut niciodată. O simțeam rece, distantă, mereu cu privirea evaluativă. Nu-mi spunea niciodată pe nume, ci doar „doamna Mariana”. Când au apărut nepoții, speram că mă va accepta mai ușor în viața lor. Dar nu a fost așa.

Într-o zi, Radu a venit la mine cu o propunere:

— Mamă, hai să trecem apartamentul pe numele meu. E mai bine așa, dacă se întâmplă ceva cu tine, nu vrem să avem probleme cu actele. Oricum, tot eu sunt singurul tău copil.

Am ezitat. Simțeam un nod în stomac. Dar era băiatul meu! Cum să nu am încredere în el? Am semnat actele la notar cu mâna tremurândă, dar cu speranța că fac ceea ce trebuie.

La început nu s-a schimbat nimic. Îmi aduceau cumpărături, mă vizitau din când în când. Dar apoi au început să apară discuțiile.

— Mamă, poate ar fi mai bine să te muți la țară la sora ta. Aici e agitație, copiii au nevoie de spațiu…

— Dar e casa mea… adică… a fost casa mea toată viața…

— Nu te supăra, dar trebuie să ne gândim și la viitorul nostru.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Într-o zi m-au anunțat că trebuie să eliberez apartamentul. Aveau nevoie de el pentru un credit. M-au ajutat să-mi strâng lucrurile și m-au dus la garsoniera surorii mele din Ploiești. Am plâns zile întregi. Sora mea încerca să mă liniștească:

— Mariana, nu ești singură! Dar nu pot să cred că Radu a făcut asta…

Nici eu nu puteam să cred. Îl sunam și nu-mi răspundea. Îi scriam mesaje și primeam răspunsuri scurte: „Sunt ocupat”, „Vorbește cu Irina”. M-am simțit ca o povară aruncată la gunoi.

Într-o seară am primit un telefon de la nepotul meu cel mare:

— Bunica, de ce nu mai vii pe la noi?

Mi s-a rupt inima. Ce puteam să-i spun? Că părinții lui m-au alungat?

Am început să mă gândesc la toate momentele din trecut: cum îl țineam pe Radu de mână când mergeam la școală, cum îi făceam plăcinta preferată când era bolnav, cum îi citeam povești până adormea. Unde a dispărut băiatul meu bun?

Într-o zi am decis să merg la București fără să anunț pe nimeni. Am bătut la ușa apartamentului care fusese cândva al meu. Mi-a deschis Irina:

— Ce cauți aici?

— Vreau doar să-l văd pe Radu…

— Nu e acasă. Și oricum… cred că ar trebui să ne lași în pace.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am plecat fără să mai spun nimic.

Seara aceea am petrecut-o pe o bancă din fața blocului, privind luminile care se aprindeau una câte una în ferestrele unde altădată eram acasă. M-am întrebat dacă există vreo cale de întoarcere sau dacă totul s-a sfârșit pentru totdeauna între mine și fiul meu.

Au trecut luni de zile. Sora mea m-a ajutat cum a putut, dar dorul de familie mă măcina pe dinăuntru. Am încercat să vorbesc cu un preot:

— Părinte, cum pot ierta o asemenea trădare?

El mi-a spus blând:

— Iertarea nu e pentru cel care te-a rănit, ci pentru sufletul tău.

Dar cum poți ierta când ți-ai pierdut totul?

Acum stau singură într-o cameră mică și mă uit la pozele vechi cu Radu copil. Mă întreb dacă dragostea unei mame poate fi prea mare sau dacă greșeala mea a fost că am avut prea multă încredere.

Poate că sunt multe mame ca mine care au trecut prin asta și nu au avut curajul să vorbească. Poate că vina nu e doar a mea sau a lui Radu… Poate că societatea noastră ne împinge uneori spre alegeri greșite.

Oare există iertare după o astfel de trădare? Sau rămânem prizonieri ai propriilor greșeli pentru totdeauna?