Când dragostea doare: Povestea mea între familie și credință

— Ioana, nu pot să cred că ai adus un băiat ca el în casa noastră!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare. Tata stătea la masă, cu pumnii strânși pe genunchi, privindu-mă ca și cum aș fi trădat tot ce însemna familia Popescu. În fața lor, Vlad, cu ochii lui verzi și palmele transpirate, încerca să-și găsească locul pe scaunul incomod.

— Mamă, te rog… Vlad nu e „un băiat ca el”. E omul pe care îl iubesc! am spus, simțind cum mi se rupe vocea.

Mama a oftat adânc, s-a șters la ochi cu colțul șorțului și a rostit încet:

— Ioana, tu știi că noi suntem oameni credincioși. Cum să vii acasă cu un băiat care nu merge la biserică, care nici măcar nu crede în Dumnezeu? Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică preotul?

Adevărul era că Vlad nu era doar „necredincios”. Era ateu convins, crescut într-o familie de intelectuali din București, unde discuțiile despre religie erau mai degrabă ironizate decât respectate. Eu, în schimb, am crescut într-un sat din Moldova, unde fiecare sărbătoare era sfințită cu slujbe și rugăciuni. Pentru mine, credința era ca aerul – nu o vedeam, dar fără ea nu puteam trăi.

— Ioana, nu vreau să te pierd, dar nici nu pot să trăiesc o minciună! mi-a spus Vlad într-o seară, când ne plimbam pe malul Bistriței. — Nu pot să mă prefac că sunt altcineva doar ca să fiu acceptat de familia ta.

Am simțit atunci că lumea mea se prăbușește. Îl iubeam pe Vlad cu o disperare care mă speria. Dar îmi iubeam și părinții. Cum puteam să aleg între ei?

Sora mea mai mică, Maria, încerca să mă încurajeze:

— Ioana, poate că mama și tata vor înțelege cu timpul. Poate că dragostea voastră îi va schimba.

Dar timpul trecea și nimic nu se schimba. Mama refuza să vorbească despre Vlad. Tata mă privea cu răceală. Vecinii șușoteau când treceam pe uliță. La biserică, preotul a făcut o predică despre „tinerii care uită de rădăcini și se leapădă de credință pentru plăcerile lumești”. Am știut că vorbea despre mine.

Într-o duminică, Vlad a venit la noi la masă. Mama a pus farfuria în fața lui fără să-l privească.

— Poftă bună, a spus sec.

Tata a început discuția:

— Vlad, tu ai de gând să te botezi ortodox? Să te cununi ca lumea?

Vlad a tăcut o clipă. Apoi a spus:

— Domnule Popescu, eu vă respect credința, dar nu pot să mă prefac. Nu cred în Dumnezeu. Dar o iubesc pe Ioana și vreau să fiu alături de ea.

Tata a izbucnit:

— Atunci nu ai ce căuta aici! Fata mea nu se mărită cu un om fără Dumnezeu!

Am fugit din casă plângând. Vlad m-a urmat. Ne-am oprit la marginea satului, sub un nuc bătrân.

— Ioana, hai să plecăm la București. Să ne facem viața noastră. Poate că părinții tăi vor înțelege cândva.

Dar eu nu puteam. Îmi era frică de ce va spune lumea, de ce va spune mama când va rămâne singură la biserică, de cum va suferi tata când va afla că fata lui a fugit cu „un necredincios”.

Au urmat luni de chin. Eu și Vlad ne vedeam pe ascuns. Îmi mințeam părinții că merg la bibliotecă sau la Maria. Într-o zi, mama m-a prins ieșind din casă cu ochii roșii.

— Ioana, tu nu mai ești fata mea? Ce-ai ajuns? Pentru ce te sacrifici?

Am izbucnit:

— Pentru dragoste! Pentru mine! Nu mai pot trăi după regulile voastre!

Mama a început să plângă în hohote:

— O să mor de rușine! O să mă îmbolnăvesc! O să mă pedepsească Dumnezeu!

M-am simțit vinovată până în măduva oaselor. În noaptea aceea am visat că bunica mă certa din icoană: „Ioana, ai uitat cine ești!”

Într-un final, am cedat presiunii. I-am spus lui Vlad că nu pot continua. Că nu pot trăi fără familia mea.

— Deci alegi credința lor în locul iubirii noastre? m-a întrebat el cu ochii umezi.

— Nu știu ce aleg… Poate că aleg frica.

Vlad a plecat la București. Eu am rămas acasă, încercând să-mi reconstruiesc viața printre oameni care mă priveau acum cu milă sau cu suspiciune. Mama s-a liniștit, tata a început iar să glumească la masă, dar eu simțeam că ceva s-a rupt pentru totdeauna.

Uneori îl visez pe Vlad și mă întreb: dacă dragostea adevărată cere sacrificii imposibile, merită oare să o trăim? Sau suntem condamnați să alegem mereu între cine suntem și cine ne vor alții să fim?