Când dragostea nu mai ajunge: Povestea unei mame care și-a pierdut fiica din cauza banilor

— Nu mai pot, Ana! Nu mai am de unde! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Fiica mea, cu ochii reci și buzele strânse, s-a uitat la mine ca la o străină.

— Atunci nu mai are rost să vii la noi. Nu vreau să-l văd pe Vlad crescând în lipsuri, doar pentru că tu nu vrei să ajuți, mi-a răspuns ea, cu o răceală care m-a înghețat până în măduva oaselor.

Am rămas cu mâna pe clanța ușii, simțind cum tot universul meu se prăbușește. Toată viața mea a gravitat în jurul Anei. Am crescut-o singură, după ce tatăl ei, Doru, ne-a părăsit când avea doar cinci ani. Am muncit douăzeci și cinci de ani la fabrica de confecții din Pitești, făcând ore suplimentare, acceptând orice schimb doar ca să-i pot cumpăra haine noi, rechizite și să-i plătesc meditațiile la matematică. Când a intrat la facultate la București, am vândut verigheta mamei mele ca să-i pot plăti chiria în primul an.

Anii au trecut și Ana s-a căsătorit cu Radu, un băiat bun la început, dar care a rămas fără serviciu după restructurările de la combinat. Au venit pe lume Vlad și apoi grijile. De fiecare dată când aveau nevoie de bani pentru grădiniță, pentru facturi sau pentru medicamente, eu eram acolo. Pensia mea abia îmi ajungea pentru medicamentele mele, dar nu puteam să spun „nu” când era vorba de nepotul meu.

— Mamă, știu că e greu, dar Vlad are nevoie de haine noi pentru școală. Nu vrei să-l vezi fericit? mă ruga Ana la telefon, iar eu mă simțeam vinovată dacă nu găseam o soluție.

Dar acum… Acum nu mai pot. Am ajuns la capătul puterilor. Am făcut un credit la CAR ca să-i ajut cu avansul pentru apartament și încă îl plătesc din pensia mea. Am renunțat la multe: nu mi-am mai cumpărat haine noi de ani de zile, nu am mai fost la coafor, iar prietenele mele mă evită pentru că mereu refuz invitațiile la cafea – nu-mi permit nici măcar o prăjitură.

În seara aceea, după ce am ieșit din apartamentul lor, am mers pe jos până acasă. Ploua mărunt și rece. M-am așezat pe marginea patului și am privit peretele gol. Pe noptieră stătea o fotografie cu Ana la absolvire – zâmbea larg, iar eu eram lângă ea, mândră și obosită. Am început să plâng în hohote. Nu pentru bani, ci pentru că simțeam că nu mai contez pentru ea decât dacă pot să-i dau ceva.

Au trecut trei luni de atunci. Niciun telefon. Nicio vizită. Am încercat să-i scriu un mesaj: „Mi-e dor de tine și de Vlad.” Nu mi-a răspuns. Am sunat-o de ziua lui Vlad – a respins apelul. M-am dus la școală să-l văd când ieșea, dar educatoarea mi-a spus că Ana a rugat-o să nu mă lase să-l văd.

Vecina mea, tanti Ileana, mă întreabă mereu:

— Ce-ai pățit, Mario? Parcă ai slăbit mult…

Nu-i pot spune adevărul. Mi-e rușine. Mi-e rușine că am crescut o fată care mă respinge acum că nu mai pot s-o ajut financiar. Mi-e rușine că lumea ar putea crede că am făcut ceva rău.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la bancă: dacă nu plătesc rata creditului, îmi vor pune poprire pe pensie. M-am dus la Ana cu inima cât un purice.

— Ana, te rog… dacă poți să mă ajuți luna asta cu rata…

M-a privit lung și mi-a spus:

— Acum vezi cum e? Și eu am nevoie de bani pentru Vlad! Nu pot!

Am plecat fără să spun nimic. Pe drum m-am gândit: oare unde am greșit? Oare dragostea mea a fost prea mult sau prea puțin? Oare sacrificiul meu a făcut-o să creadă că totul i se cuvine?

Seara, în timp ce îmi încălzeam o supă la plic și priveam pe geam cum se lasă întunericul peste blocurile cenușii din cartierul Trivale, m-am întrebat dacă există vreo cale de împăcare sau dacă banii chiar pot rupe legătura dintre mamă și fiică.

Mi-e dor de Vlad. Mi-e dor de Ana cea mică, care venea alergând acasă cu genunchii juliți și mă striga „mami”. Mi-e dor de zilele în care credeam că dragostea poate vindeca orice rană.

Poate că sunt doar o bătrână naivă care a crezut prea mult în puterea iubirii materne. Sau poate că lumea s-a schimbat și eu nu mai știu cum să fiu mamă într-o lume în care banii par să valoreze mai mult decât orice altceva.

Oare câți dintre voi ați trecut prin așa ceva? Oare dragostea chiar nu mai ajunge atunci când banii dispar?