Când dragostea se măsoară în bani: Povestea unei mame uitate

— Mama, nu mai avem nevoie de nimic luna asta. Poți să-ți păstrezi pensia pentru tine, mi-a spus Irina, fiica mea, într-o seară rece de noiembrie, cu vocea aceea grăbită și distantă pe care o recunoscusem tot mai des în ultimul an.

Am rămas cu telefonul la ureche, ascultând tonul de ocupat, fără să-mi dau seama dacă să mă bucur sau să mă întristez. Era pentru prima dată în douăzeci de ani când nu-mi cerea bani. Dar, odată cu această schimbare, a venit și tăcerea. Nu m-a mai sunat săptămâni la rând. Nu m-a mai invitat la ei acasă. Nici măcar poze cu Vlad, nepotul meu, nu mai primeam.

Mă uitam la poza lui Vlad de pe raftul din sufragerie — avea patru ani când am făcut-o, tocmai învățase să meargă pe bicicletă. Îmi amintesc cum râdea și cum mă striga: „Buni, uite-mă!” Atunci simțeam că viața mea are sens. Acum, camera era prea liniștită, iar eu prea bătrână ca să mai găsesc alinare în altceva decât în amintiri.

Am crescut-o pe Irina singură. Tatăl ei a plecat când ea avea doar șase ani. Am muncit două joburi ca să nu-i lipsească nimic: haine bune, meditații la matematică, excursii cu clasa. Când a intrat la facultate la București, am vândut verigheta mamei mele ca să-i plătesc chiria pe primele luni. Niciodată nu m-am gândit că sacrificiul meu va fi uitat.

— Mamă, nu pot veni weekendul ăsta. Vlad are febră și eu sunt obosită moartă după serviciu, mi-a spus Irina într-o zi de primăvară.

— Să vin eu la voi? Să vă ajut cu ceva?

— Nu e nevoie. Ne descurcăm.

Așa au început să se adune zilele fără să ne vedem. La început am crezut că e doar o perioadă aglomerată. Dar apoi am observat că nici de sărbători nu mă mai chema. De Crăciun am stat singură, cu televizorul pornit pe colinde și cu o farfurie de cozonac neatins.

Într-o zi, am prins curaj și am sunat-o:

— Irina, ce se întâmplă? De ce nu mai veniți pe la mine?

A tăcut câteva secunde.

— Mamă, nu vreau să te supăr, dar cred că e timpul să-ți vezi de viața ta. Vlad crește, avem alte priorități acum.

— Dar eu sunt bunica lui! Nu vreau decât să-l văd din când în când…

— O să vedem când avem timp.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am închis telefonul și am plâns ca un copil. M-am întrebat dacă toată viața mea s-a rezumat doar la a fi portofelul familiei mele. Dacă dragostea mea a fost confundată cu banii mei.

Vecina mea, tanti Lenuța, m-a găsit într-o zi plângând pe bancă în fața blocului.

— Ce-ai pățit, Mărioară?

— Nu mă mai caută fata… De când nu-i mai dau bani, parcă nici nu mai exist.

— Of, draga mea… Așa-s tinerii ăștia acum. Uită cine i-a crescut.

Dar eu nu voiam să cred că e doar vina vremurilor. Oare unde am greșit? Poate am dat prea mult? Poate n-am știut să spun „nu” la timp?

Într-o duminică după-amiază, am decis să merg neanunțată la ei. Am luat autobuzul până la marginea orașului și am urcat cele patru etaje până la apartamentul lor. Am bătut la ușă cu inima cât un purice.

Irina mi-a deschis mirată:

— Mamă… Ce cauți aici?

— Am venit să-l văd pe Vlad. Mi-e dor de el.

— Nu e momentul potrivit… Avem musafiri.

Din spatele ei am auzit râsete și voci străine. Am zâmbit forțat și am plecat fără să spun nimic. Pe scări mi-au dat lacrimile din nou.

În acea seară am scris o scrisoare pe care n-am avut curajul s-o trimit niciodată:

„Irina, te-am iubit mai mult decât orice pe lume. Tot ce am făcut a fost pentru tine și pentru Vlad. Nu vreau nimic înapoi — doar să știu că încă mai contez pentru voi.”

Zilele au trecut una după alta, toate la fel de goale. Prietenele mele din bloc îmi spuneau să-mi văd de bătrânețe, să merg la biserică sau la clubul pensionarilor. Dar eu nu voiam decât să-mi țin nepotul în brațe și să-mi aud fata spunându-mi „mamă” cu dragoste, nu cu răceală sau obligație.

Într-o zi am primit un mesaj scurt: „La mulți ani!” Era ziua mea. Atât. Fără apeluri, fără vizite. Am stins lumânarea singură și mi-am pus o dorință: să nu mor uitată.

M-am întrebat mereu: dacă n-aș mai fi mâine, ar regreta cineva? Sau ar fi doar o altă poveste tristă despre bătrâni uitați?

Poate că am greșit undeva pe drum. Poate că dragostea adevărată nu se cumpără cu bani și nici nu se cere înapoi sub formă de vizite sau telefoane. Dar oare cât valorează o mamă când nu mai are nimic de oferit material?

Voi ce credeți? E vina mea că am dat prea mult sau lumea s-a schimbat atât de tare încât părinții devin inutili când nu mai pot ajuta financiar?