Când familia nu mai e adăpost – Povestea mea de mamă și femeie

— Nu mai suport să te văd așa! Ai ajuns o umbră, Irina! — vocea mamei răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la ea, cu ochii înroșiți de nesomn, și simt cum mi se strânge inima. Nu pot să-i spun adevărul. Nu pot să-i spun că Vlad, bărbatul pe care l-am iubit, cel cu care am visat o viață întreagă, s-a transformat într-un străin care mă face să mă tem de fiecare pas pe care-l fac prin casă.

Totul a început după ce l-am născut pe Radu. Eram atât de fericită! Îmi imaginam serile liniștite în familie, râsetele copilului, mângâierile lui Vlad. Dar realitatea a venit ca o ploaie rece: Vlad a început să întârzie acasă, să ridice tonul la orice fleac, să mă privească cu dispreț când îi spuneam că sunt obosită sau că nu reușesc să fac totul perfect. „Ce fel de femeie ești dacă nu poți avea grijă de copil și de casă?” — mi-a spus într-o seară, când Radu plângea neconsolat și eu abia mă țineam pe picioare.

Am încercat să-i explic cât de greu îmi este, dar el doar a râs. „Toate femeile trec prin asta. Nu te mai plânge!”

Am început să mă simt vinovată pentru orice. Când am decis să mă întorc la muncă, măcar part-time, ca să nu-mi pierd mințile între patru pereți, Vlad a explodat: „Acum vrei să-ți lași copilul cu străinii? Să-ți bați joc de familia ta?”

Nu am avut curaj să-i spun că nu mai avem bani nici pentru scutece. Că salariul lui nu mai ajunge și că el cheltuie tot mai mult pe ieșiri cu prietenii. Am acceptat un post la librăria din cartier. M-am simțit vie din nou printre rafturi, printre oameni care mă salutau cu zâmbetul pe buze. Dar acasă… acasă era iadul.

Într-o seară, când am ajuns târziu pentru că Radu făcuse febră și am trecut pe la farmacie, Vlad m-a așteptat în hol cu fața întunecată:

— Unde ai fost? Cu cine ai vorbit? De ce miroși a parfum?

— Am fost la farmacie… Radu are febră…

— Nu mă minți! Ai timp de parfumuri dar nu ai timp de familie!

A ridicat mâna. Nu m-a lovit atunci, dar privirea lui m-a făcut să tremur zile întregi. De atunci am început să mă ascund. Să nu mai spun nimic. Să nu mai cer nimic.

Mama a observat schimbarea. A venit tot mai des pe la noi, sub pretextul că vrea să-l vadă pe Radu. Într-o zi, când Vlad era la serviciu, m-a luat de mână:

— Irina, ce se întâmplă? Nu-mi spune că totul e bine. Te cunosc prea bine.

Am izbucnit în plâns. I-am spus totul: cum Vlad mă controlează, cum mă face să mă simt inutilă, cum îmi reproșează orice greșeală. Mama a plâns cu mine.

— Trebuie să faci ceva! Nu poți trăi așa!

Dar ce puteam face? Unde să plec cu un copil mic? Salariul meu abia ajungea pentru chirie într-o garsonieră amărâtă. Și dacă Vlad ar fi aflat că vreau să plec… mi-era frică.

Într-o noapte, Radu a făcut febră mare. L-am sunat pe Vlad, dar nu a răspuns. Am fugit cu copilul în brațe la spital. Am stat acolo până dimineața. Când m-am întors acasă, Vlad era furios:

— De ce nu m-ai sunat? Ce fel de mamă ești?

— Te-am sunat… n-ai răspuns…

— Minți! Ai vrut doar să ieși din casă!

Atunci am simțit că s-a rupt ceva în mine. Nu mai puteam continua așa. Am început să caut soluții: am vorbit cu o colegă de la librărie care trecuse printr-un divorț urât; am citit pe ascuns forumuri despre femei care au reușit să plece; am pus deoparte fiecare leu.

Într-o zi, mama mi-a spus:

— Dacă vrei să vii la mine, ușa e deschisă.

Mi-a fost rușine. Mi-a fost frică. Dar într-o noapte când Vlad a venit beat și a spart un pahar urlând la mine că sunt o ratată, am știut că nu mai pot rămâne nici o clipă.

Am luat câteva haine pentru mine și pentru Radu și am fugit la mama. Vlad m-a sunat de zeci de ori în acea noapte. A doua zi a venit la ușă și a urlat că o să-mi ia copilul.

Am depus plângere la poliție tremurând din toate încheieturile. Am cerut ordin de protecție. Mi-era rușine să merg pe stradă — vecinii șușoteau, rudele mă judecau: „Nu se face să-ți lași bărbatul!”

Dar pentru prima dată după mult timp am dormit liniștită. Radu s-a trezit dimineața și m-a strâns în brațe: „Mami, aici e cald.”

Acum încerc să-mi reconstruiesc viața. Încerc să cred că merit liniște și respect. Sunt zile când mă simt vinovată — poate n-am încercat destul? Poate ar fi trebuit să rabd? Dar apoi îl privesc pe Radu cum doarme liniștit și știu că am făcut ce trebuia.

Oare câte femei trăiesc coșmarul acesta în tăcere? Oare cât curaj ne trebuie ca să recunoaștem că familia nu e întotdeauna adăpost? Dacă ai fi în locul meu… ce ai face?