Când familia se destramă: Povestea unei bunici din București și lupta pentru nepotul ei

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Magdei răsună în bucătăria mea mică, cu pereții îngălbeniți de timp. Stă în picioare, cu mâinile strânse pe marginea mesei, iar ochii ei albaștri, odinioară atât de calzi, sunt acum plini de lacrimi și furie. Petru, fiul meu, tace. Își freacă fruntea cu palma, evitând să mă privească. Pe hol, Andrei, nepotul meu de opt ani, ascultă totul cu urechile lipite de ușă. Știu asta, pentru că și eu făceam la fel când eram copil și părinții mei se certau.

Mă simt prinsă între două lumi: cea a fiului meu, care nu mai știe cum să-și salveze căsnicia, și cea a nurorii mele, care pare să se prăbușească sub greutatea reproșurilor. Dar cel mai tare mă doare pentru Andrei. El nu înțelege de ce mama și tata nu se mai iubesc. Nu înțelege de ce trebuie să aleagă între ei. Și nici eu nu știu cum să-i explic că uneori dragostea nu e de ajuns.

Totul a început acum doi ani, când Petru a rămas fără serviciu. Era inginer la o firmă de construcții care s-a închis peste noapte. De atunci, parcă totul s-a schimbat. Magda s-a angajat la supermarket, făcea ture lungi și venea acasă obosită și nervoasă. Petru a încercat să găsească altceva, dar nimic nu părea potrivit pentru el. Într-o zi mi-a spus: „Mamă, simt că nu mai sunt bărbatul care eram.” I-am pus mâna pe umăr și i-am zis că orice ar fi, familia e cel mai important lucru. Dar nu știam cât de greu va fi să țină familia împreună.

Certurile au început să fie tot mai dese. La început despre bani, apoi despre Andrei — cine îl duce la școală, cine îl ajută la teme. Magda îi reproșa lui Petru că nu face destul, că stă prea mult acasă. El îi spunea că nu-l mai respectă. Eu încercam să-i împac, să le gătesc mâncarea preferată sau să-l iau pe Andrei la mine câteva zile ca să aibă timp să vorbească. Dar nimic nu părea să funcționeze.

Într-o seară, după o ceartă urâtă, Magda a plecat la mama ei din Ploiești cu Andrei. Petru a rămas singur în apartament și m-a sunat plângând: „Mamă, cred că Magda vrea divorț.” Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am crescut într-o familie unde divorțul era o rușine. Dar acum trăim alte vremuri. Oare e mai bine să rămâi într-o căsnicie nefericită doar ca să nu fii judecat?

După două luni de separare, Magda s-a întors doar ca să discute despre custodie. Am asistat la discuții reci, cu avocați și hârtii pe masă. Andrei stătea pe canapea cu ochii în pământ, jucându-se cu un ursuleț vechi. Într-o zi m-a întrebat: „Buni, tu cu bunicul v-ați certat vreodată?” I-am spus că da, dar mereu am găsit o cale să ne împăcăm. El a oftat: „Eu vreau doar să fim toți împreună.”

Am încercat să-l protejez cât am putut. L-am dus în parc, i-am citit povești seara și am încercat să-i explic că părinții lui îl iubesc la fel de mult chiar dacă nu mai sunt împreună. Dar vedeam cum se schimbă: era mai tăcut, nu mai râdea ca înainte, avea coșmaruri noaptea. Într-o zi l-am găsit plângând sub masă: „Buni, dacă eu sunt cuminte, mami și tati se împacă?” M-am prăbușit lângă el și l-am strâns în brațe.

Petru a început să bea. La început un pahar-două seara, apoi tot mai mult. Îl vedeam cum se afundă în disperare și nu știam cum să-l ajut. Magda venea tot mai rar pe la noi și când venea era rece ca gheața. Într-o zi mi-a spus: „Elisabeta, nu mai pot trăi cu el. Nu vreau ca Andrei să crească într-o casă plină de urlete.” Am înțeles-o, dar mi-era teamă pentru nepotul meu.

A urmat procesul de divorț. Am stat pe holurile tribunalului cu Andrei în brațe, încercând să-i distrag atenția cu povești inventate despre dragoni și prințese curajoase. În sala de judecată am văzut cum doi oameni care s-au iubit cândva au devenit străini. Magda cerea custodia totală; Petru voia măcar jumătate din timp cu fiul lui. Eu nu puteam decât să mă rog ca Andrei să nu fie rupt în două.

După sentință, Andrei a rămas cu Magda. Petru îl vede doar două weekenduri pe lună. Îl aduce la mine și încercăm să facem totul ca înainte: clătite dimineața, plimbări prin Herăstrău, filme vechi la televizor. Dar știu că nimic nu va mai fi ca înainte.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Andrei, m-am uitat la poza familiei noastre din sufragerie: eu, soțul meu (Dumnezeu să-l ierte), Petru copil mic în brațe și Magda zâmbitoare lângă noi. M-am întrebat unde am greșit toți? Ce puteam face altfel? Oare există vreo cale de a salva o familie fără ca cineva să piardă totul?

Uneori mă gândesc că poate am fost prea blândă cu Petru sau prea aspră cu Magda. Poate trebuia să intervin mai devreme sau poate trebuia să-i las să-și rezolve singuri problemele. Dar cel mai tare mă doare pentru Andrei — el n-a avut nicio vină.

Acum trăiesc cu speranța că timpul va vindeca rănile tuturor. Că Andrei va crește puternic și va ști că e iubit indiferent ce s-a întâmplat între părinții lui. Și mă întreb: oare câte familii din România trec prin asta? Oare câți copii plâng noaptea sub masă sperând că părinții lor se vor împăca?

Poate că nu putem salva mereu familia așa cum ne-am dori… Dar putem oare salva sufletul unui copil? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?