Când familia te sufocă: Lupta mea pentru limite și pentru propria viață

— Iulia, nu poți să-i dai copilului ciocolată la ora asta! Ai văzut ce-a zis doamna doctor la televizor? — vocea soacrei mele, doamna Rodica, răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mă opresc cu mâna pe borcanul de dulciuri, simțind cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. E a treia oară săptămâna asta când mă corectează în fața lui Vlad, băiețelul meu de cinci ani. Mă simt ca o fetiță certată, nu ca o mamă.

Mă uit la Vlad, care mă privește cu ochi mari, neînțelegând de ce mami tace și bunica vorbește atât de tare. Înghit în sec și las borcanul la loc. — Ai dreptate, mamaie, spun încercând să-mi păstrez calmul. Dar în interiorul meu ceva se rupe, încă o dată.

Așa arată viața mea de când m-am măritat cu Radu. La început, credeam că familia lui e doar grijulie. Că vor să mă ajute, să mă învețe. Dar anii au trecut și am realizat că fiecare gest al meu e analizat, judecat și, de cele mai multe ori, corectat. De la cum gătesc sarmalele până la ce haine îi pun copilului la grădiniță.

— Iulia, nu ieși cu părul ud afară! O să răcești și iar trebuie să chemăm doctorul! — îmi strigă soacra când mă grăbesc spre piață. Radu tace. Mereu tace. Când încerc să-i spun că mă simt sufocată, ridică din umeri: — Lasă, mamă, știi că așa sunt ai mei. Nu te mai consuma.

Dar eu mă consum. În fiecare zi. Mă trezesc dimineața cu un nod în stomac, întrebându-mă ce am să mai greșesc azi. Mă simt ca o musafiră în propria casă, deși am muncit cot la cot cu Radu să plătim ratele la apartament. Dar pentru soacra mea și pentru cumnata mea, Cristina, eu sunt mereu „fata de la țară”, cea care nu știe destule.

Într-o duminică, la masa de prânz, Cristina începe iar:
— Iulia, tu chiar nu știi să faci supa asta fără să pui atâta sare? La noi acasă nu se gătește așa!
Radu râde stânjenit, încercând să schimbe subiectul. Eu simt cum mi se strânge inima. Nu mai pot. Mă ridic brusc de la masă.
— Dacă nu vă place cum gătesc, faceți voi! Eu am obosit!
Toți tac. Vlad începe să plângă. Soacra mă privește ca pe o nebună.

Seara, Radu vine la mine în dormitor:
— De ce faci scandal? Știi că mama are tensiune mare…
— Dar eu? Eu nu contez deloc? Nu vezi că nu mai pot?
— Hai, lasă… O să treacă.

Dar nu trece. Încep să am insomnii. Să plâng pe ascuns în baie. Să mă gândesc tot mai des cum ar fi viața mea dacă aș fi avut curajul să spun „nu” de la început. Sora mea, Ana, mă sună într-o seară:
— Iulia, vino la mine câteva zile! Ai nevoie să respiri.
Dar cum să plec? Cine are grijă de Vlad? Ce-o să zică lumea?

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu Cristina — care îmi reproșează că nu-l duc pe Vlad la engleză ca „toți copiii buni” — simt că cedez. Îmi iau copilul de mână și ies din casă fără să spun nimic. Mergem în parc. Vlad se joacă în nisip și mă privește din când în când cu teamă.
— Mami, ai plâns?
Îl iau în brațe și îi promit că totul va fi bine.

În acea seară îi spun lui Radu că vreau să ne mutăm singuri. Fără mama lui peste noi, fără vizite zilnice ale Cristinei.
— Nu pot s-o las pe mama singură! — răspunde el furios.
— Dar pe mine poți să mă lași singură?

Trec luni de zile în care ne certăm aproape zilnic. Radu devine tot mai distant. Într-o noapte îl aud vorbind la telefon cu mama lui:
— Nu știu ce vrea Iulia… Parcă nu-i ajunge nimic!

Încep să merg la psiholog. Pentru prima dată cineva mă ascultă fără să mă judece. Învăț încet-încet să spun „nu”. Să-mi apăr limitele. Să cer ajutor.

Într-o zi îi spun soacrei mele:
— Doamna Rodica, vă rog frumos să nu mai comentați cum îmi cresc copilul! E fiul meu și știu ce e mai bine pentru el!
Se uită la mine șocată. Cristina râde ironic:
— Vai, dar ce curaj ai prins!
Nu-mi pasă. Pentru prima dată simt că respir.

Radu nu acceptă schimbarea mea. Se retrage tot mai mult în lumea lui. Într-o seară îmi spune:
— Dacă nu-ți convine familia mea, poate ar trebui să pleci tu!
Mă uit la el și simt că s-a terminat ceva între noi.

După încă un an de chinuri și încercări de împăcare, decid să divorțez. Mă mut cu Vlad într-un apartament mic luat cu chirie. E greu, dar e liniște. Învăț să trăiesc din nou cu mine însămi.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă Vlad va suferi pentru că nu are o familie „întreagă”. Dar apoi îl văd râzând liber în parc și știu că am ales libertatea în locul fricii.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Câte au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?