Când Fiica Ei a Venit: Durerea Neglijării Bătrânilor în Spitale

„Ioana, vino repede!” strigă colega mea, Ana, din capătul coridorului. M-am grăbit să ajung la salonul 203, unde doamna Maria, o pacientă în vârstă de 78 de ani, era internată de câteva zile. Când am intrat, am văzut-o pe Andreea, fiica ei, stând lângă pat cu o privire furioasă și lacrimi în ochi.

„Cum e posibil să o lăsați pe mama mea în asemenea condiții?” a izbucnit ea, arătând spre patul dezordonat și masa plină de medicamente neadministrate. Am simțit cum inima mi se strânge. Doamna Maria era una dintre acele paciente care îți intră la suflet. Deși avea probleme de sănătate, nu își pierduse niciodată zâmbetul și spiritul jovial.

„Îmi pare rău, Andreea,” am spus eu încercând să-i explic situația. „Am avut o zi foarte aglomerată și…”

„Nu mă interesează scuzele! Mama mea merită mai mult decât atât!” a întrerupt ea cu vocea tremurândă.

Am privit-o pe doamna Maria, care încerca să-și liniștească fiica. „Andreea, dragă, nu e vina lor. Sunt doar ocupați,” a spus ea cu blândețe.

Dar Andreea nu părea să fie convinsă. „Nu e vorba doar de asta, mamă. E vorba de respectul pe care ar trebui să-l primești aici.”

După ce Andreea a plecat, am rămas lângă doamna Maria pentru a-i administra medicamentele și a-i face puțină ordine în salon. „Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat,” i-am spus eu cu sinceritate.

„Nu-ți face griji, Ioana,” mi-a răspuns ea zâmbind slab. „Andreea e doar îngrijorată pentru mine. Știu că faceți tot ce puteți.”

În zilele următoare, am încercat să acord mai multă atenție doamnei Maria. Însă, cu fiecare vizită a Andreei, tensiunea creștea. Într-o seară, am surprins-o pe Andreea discutând aprins cu directorul spitalului. „Vreau să mă asigur că mama mea primește îngrijirea corespunzătoare!” insista ea.

Directorul încerca să o calmeze: „Facem tot posibilul pentru toți pacienții noștri, dar resursele sunt limitate…”

„Nu mă interesează scuzele voastre! Dacă nu se schimbă nimic, voi lua măsuri legale!” amenința Andreea.

Această situație m-a făcut să reflectez asupra sistemului nostru medical și asupra modului în care tratăm persoanele în vârstă. De ce ajungem să neglijăm cei care au nevoie cel mai mult de noi? De ce nu putem oferi mai mult respect și grijă celor care au construit lumea în care trăim astăzi?

Într-o dimineață, când am intrat în salonul doamnei Maria, am găsit-o plângând. „Ce s-a întâmplat?” am întrebat îngrijorată.

„Andreea vrea să mă mute într-un alt spital,” mi-a spus ea printre lacrimi. „Dar eu nu vreau să plec de aici. M-am obișnuit cu voi și știu că faceți tot ce puteți pentru mine.”

Am simțit cum lacrimile îmi umplu ochii. Era nedrept ca doamna Maria să fie prinsă între dorința fiicei ei de a-i oferi cele mai bune condiții și realitatea dureroasă a sistemului nostru medical.

În cele din urmă, Andreea a decis să o mute pe doamna Maria într-un alt spital privat. În ziua plecării, am mers să-mi iau rămas bun de la ea.

„Îți mulțumesc pentru tot, Ioana,” mi-a spus ea strângându-mi mâna cu căldură.

„Voi fi mereu aici dacă ai nevoie de ceva,” i-am răspuns eu cu vocea tremurândă.

După ce a plecat, am rămas în salonul gol și m-am gândit la toate momentele petrecute împreună. Oare vom reuși vreodată să schimbăm sistemul astfel încât nimeni să nu mai treacă prin asemenea experiențe? Cum putem asigura că fiecare persoană în vârstă primește respectul și îngrijirea pe care le merită? Aceste întrebări mă vor urmări mult timp de acum înainte.