Când fiica mea a ales-o pe soacră în locul meu: Povestea unei mame rătăcite

— Nu pot să cred, Milica! Cum adică nu mi-ai spus nimic? am izbucnit, vocea tremurându-mi de furie și neputință.

Milica a ridicat ochii din ceașca de ceai, evitând să mă privească. În bucătăria mică, mirosul de cafea proaspătă se amesteca cu tensiunea care plutea între noi. Era o dimineață de sâmbătă, iar eu aflasem cu o seară înainte, de la vecina Rodica, că fiica mea urma să devină mamă. Nu de la ea, nu de la ginerele meu, ci de la o femeie care nici măcar nu ne este apropiată.

— N-am vrut să te supăr, mamă… a șoptit ea, jucându-se nervos cu inelul de pe deget.

— Să mă superi? Milica, sunt mama ta! Cum să aflu eu de la altcineva că vei avea un copil? De ce nu mi-ai spus?

A tăcut. Am simțit cum între noi s-a ridicat un zid invizibil, unul pe care nu știam cum să-l dărâm. În mintea mea se derulau toate momentele din copilăria ei: prima zi de școală, serbările la care îi făceam rochițe cu mâinile mele, serile când îi citeam povești până adormea. Unde dispăruseră toate acele clipe? Cum ajunsesem aici?

— Am vrut să-i spun mai întâi lui mama lui Vlad, a murmurat Milica. Ea… ea m-a ajutat mult în ultima vreme.

Am simțit cum mi se strânge inima. Soacra ei? Pe mine mă lăsase la urmă? Am încercat să-mi stăpânesc lacrimile, dar vocea mi-a ieșit răgușită:

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine?

Milica s-a ridicat brusc și a început să strângă masa. Am văzut cum îi tremură mâinile. M-am ridicat și eu, încercând să o opresc.

— Milica, te rog… Spune-mi ce s-a întâmplat între noi. De ce nu mai pot fi parte din viața ta?

A izbucnit în plâns. Pentru prima dată după mult timp, am văzut-o vulnerabilă, ca atunci când era mică și venea la mine după ce se certa cu prietenele ei.

— Mamă, nu vreau să te rănesc. Dar tu mereu ai avut așteptări mari de la mine. Mereu ai vrut să fiu perfectă. Cu Vlad și cu mama lui pot să fiu eu însămi. Nu trebuie să demonstrez nimic.

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am simțit rușine și vinovăție. Oare chiar am fost atât de aspră? Oare dorința mea de a-i oferi tot ce e mai bun a sufocat-o?

Am încercat să repar lucrurile în zilele următoare. Am sunat-o zilnic, i-am dus fructe și haine pentru bebeluș, am invitat-o la plimbări prin parc. Dar Milica răspundea rar sau scurt. De fiecare dată când mergeam la ea acasă, o găseam pe soacra ei acolo – doamna Mariana – care îi gătea supă sau îi masa picioarele umflate.

Într-o zi am ajuns pe neașteptate și le-am surprins râzând împreună în bucătărie. M-am simțit ca un intrus în propria familie. Mariana m-a salutat politicoasă, dar Milica părea stânjenită.

— Mamă, nu trebuia să vii fără să anunți…

— Am vrut doar să văd dacă ai nevoie de ceva…

— Mulțumesc, dar Mariana e aici cu mine.

Am plecat acasă cu ochii în lacrimi. Seara aceea am petrecut-o singură, uitându-mă la poze vechi și întrebându-mă unde am greșit. Mi-am amintit cum îi criticam notele la liceu sau cum îi spuneam că prietenele ei nu sunt potrivite. Poate că am vrut prea mult să o protejez și am uitat să o ascult.

Într-o duminică, la masa de Paște, am încercat din nou să mă apropii.

— Milica, știu că nu am fost mereu cea mai bună mamă… Dar te iubesc și vreau să fiu parte din viața ta și a copilului tău.

A oftat și mi-a luat mâna peste masă.

— Știu că mă iubești, mamă. Dar am nevoie să mă lași să cresc și eu ca mamă. Să fac greșelile mele. Să nu mă mai simt judecată.

Am înțeles atunci că trebuie să-i dau spațiu. Dar durerea rămâne. Merg pe stradă și văd mame tinere cu fetițele lor râzând împreună și mă întreb dacă voi mai avea vreodată acea apropiere cu Milica.

Acum sunt bunică. Îmi văd nepoata rar, doar când Mariana nu poate veni sau când Milica are nevoie de ajutor urgent. Încerc să nu arăt cât sufăr, dar fiecare vizită e o luptă între speranță și dezamăgire.

Uneori mă întreb: dacă aș fi fost altfel, dacă aș fi ascultat mai mult și aș fi cerut mai puțin… ar fi ales Milica să-mi spună mie prima vestea cea mare? Sau era inevitabil ca distanța dintre noi să crească odată cu anii?

Poate că multe mame trec prin asta și nu spun nimănui. Poate că vina nu e doar a mea sau doar a ei. Dar întrebarea care mă bântuie mereu e: unde am greșit ca mamă? Și oare mai pot repara ceva sau e prea târziu?