Când fiica mea a intrat pe ușa salonului – Povestea unei mame rănite de propriul copil

— Nu trebuia să te mai chinui, mamă. Ai făcut destule, spuse Marta, privind în podea, cu vocea aceea rece pe care nu i-o recunoșteam.

Eram întinsă pe patul de spital, cu perfuzia atârnând ca o sentință. Mi se părea că tot salonul se strânge în jurul nostru, ca să asculte ce aveam să ne spunem. Mâinile îmi tremurau sub pătură, dar nu de la boală, ci de la cuvintele ei. Mă uitam la Marta și nu vedeam decât fetița cu codițe care venea plângând la mine după ce căzuse în genunchi pe asfalt. Acum era o femeie înaltă, cu ochii obosiți și buzele strânse într-o linie subțire.

— Ce vrei să spui cu „destule”? am întrebat încet, încercând să nu las lacrimile să-mi tulbure vocea.

— Ai făcut totul pentru noi, dar niciodată pentru tine. Și nici pentru mine, nu cu adevărat. Mereu ai fost prea ocupată să fii mamă perfectă, să ai casa curată, să gătești, să te sacrifici… Dar n-ai văzut când aveam nevoie doar să mă asculți.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc pământul de sub picioare. Toată viața mea fusese despre ei: Marta și fratele ei mai mic, Vlad. Soțul meu, Ion, era mereu la muncă sau la cârciumă. Eu eram stâlpul casei. Am renunțat la serviciu ca să pot avea grijă de copii, am făcut economie din orice, am cusut haine și am gătit din nimicuri. Când Marta a intrat la facultate la București, am vândut verigheta bunicii ca să-i pot plăti chiria pe primele luni.

— Nu știam că te simți așa… am șoptit. De ce nu mi-ai spus niciodată?

Marta a ridicat din umeri. — Pentru că nu m-ai întrebat niciodată cum mă simt. Totul era despre ce trebuie făcut, despre reguli și sacrificii. Când am vrut să mă mut cu Radu, ai făcut scandal. Când am picat primul examen, ai spus că trebuie să muncesc mai mult, nu m-ai întrebat dacă sunt bine.

Am simțit cum mă sufoc. Îmi aminteam perfect acele momente: frica mea că va repeta greșelile mele, dorința de a o proteja. Dar nu mi-am dat seama că o răneam.

— Am vrut doar să te văd fericită…

— Dar fericirea mea nu arată ca a ta, mamă! a izbucnit ea. Eu nu vreau să trăiesc pentru alții și să mă pierd pe mine.

În salon s-a lăsat o liniște apăsătoare. O asistentă a trecut pe lângă noi și a zâmbit forțat. Am simțit cum privirea tuturor se oprește asupra noastră – două femei care nu știu cum să se mai apropie.

Mi-am adus aminte de copilăria mea în satul din Bărăgan. Mama mea era la fel: tăcută, muncitoare, mereu cu grijile pe umeri. Nu-mi spunea niciodată că mă iubește, dar îmi punea mereu o felie de pâine cu unt pe masă. Așa am învățat eu dragostea: prin fapte, nu prin vorbe.

— Poate n-am știut altfel… am murmurat. Poate n-am știut să fiu mama de care aveai nevoie.

Marta s-a uitat pentru prima dată direct la mine. Ochii ei erau umezi.

— Știu că ai vrut binele meu. Dar uneori binele tău nu e și binele meu.

Am simțit cum mi se rupe inima. Toată viața am crezut că dacă muncesc din greu și fac sacrificii, copiii mei vor fi recunoscători și fericiți. Dar poate că i-am sufocat cu grija mea, poate că le-am cerut prea mult fără să le dau destul spațiu să fie ei înșiși.

— Îmi pare rău… am spus printre lacrimi. Îmi pare rău dacă te-am rănit fără să vreau.

Marta s-a apropiat de pat și mi-a luat mâna în a ei. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că suntem aproape.

— Și mie îmi pare rău că n-am spus nimic până acum…

Am stat așa câteva minute bune, fără cuvinte. În mintea mea se derulau toate momentele în care aș fi putut face altfel: să o ascult mai mult, să o îmbrățișez când avea nevoie, să-i spun că sunt mândră de ea chiar și când greșea.

A doua zi dimineață a venit Vlad la spital. A adus flori și un zâmbet larg.

— Ce faceți voi două? V-ați împăcat?

Marta a râs scurt.

— Încercăm să ne cunoaștem din nou.

Vlad s-a uitat la mine cu blândețe.

— Mamă, ai făcut tot ce-ai putut. Dar poate acum e timpul să te gândești și la tine.

Am zâmbit amar. Nici nu mai știam cine sunt fără grija pentru copii sau pentru casă.

După externare, Marta a venit des la mine acasă. Am început să vorbim altfel – despre visele ei, despre temerile mele, despre trecut și viitor. Nu e ușor să repari ani de tăcere și neînțelegeri, dar încercăm.

Uneori mă întreb: oare câte mame trăiesc cu iluzia că sacrificiul lor e suficient? Oare câți copii poartă în suflet răni nevindecate pentru că nu au fost ascultați? Poate că dragostea adevărată începe abia atunci când avem curajul să ne spunem adevărul unii altora.