Când fiica mea mă sună doar pentru bani: Povestea unei mame din România

— Mamă, ai putea să-mi trimiți iar niște bani? Nu mai am cu ce să plătesc chiria luna asta.

Vocea Anei răsuna în telefon, rece și grăbită, ca și cum ar fi citit un mesaj automat. M-am uitat la Viorel, care stătea la masă cu capul în mâini, și am simțit cum mă strânge inima. Era a treia oară luna asta când Ana mă suna. Nu întreba niciodată ce mai facem, dacă suntem sănătoși sau dacă avem nevoie de ceva. Doar bani. Mereu bani.

— Ana, știi că nu ne e ușor nici nouă… pensia noastră abia ne ajunge. Poate ai putea să-ți cauți un serviciu mai stabil, să nu mai depinzi de noi tot timpul…

— Mamă, nu începe iar! Știi că nu găsesc nimic decent aici, toți vor experiență sau relații. Dacă nu mă ajuți, ajung în stradă! Vrei asta?

Am simțit un nod în gât. M-am uitat pe geam la blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești și mi-am amintit de zilele când Ana era mică și venea acasă cu obrajii roșii de la joacă. Atunci îmi povestea tot: cine a certat-o la școală, ce visase peste noapte, ce băiat îi plăcea. Acum, între noi era doar un fir subțire de voce și o sumă de bani care se tot repeta.

Viorel s-a ridicat brusc:

— Spune-i că nu mai avem! Să se descurce singură! Ne-a ajuns!

L-am privit neputincioasă. Știam că și el suferă, dar nu putea să-și arate altfel durerea decât prin furie. Eu nu puteam să-i spun nu Anei. Era copilul meu, chiar dacă acum avea 27 de ani și trăia la București, într-o garsonieră pe care abia o plătea.

— Bine, Ana… o să-ți trimit mâine cât pot. Dar te rog, sună-mă și când nu ai nevoie de bani. Mi-e dor de tine.

— Da, mamă… Mersi. Te pup.

Și a închis. Fără să aud vreun „te iubesc”, fără să întrebe de Viorel sau de mine. Am rămas cu telefonul în mână și cu ochii în lacrimi.

În seara aceea, Viorel a spart tăcerea:

— Ți se pare normal? Noi muncim o viață și ea ne tratează ca pe un bancomat! Când ai de gând să-i spui adevărul?

— Ce adevăr? Că nu mai putem? Că ne doare? Crezi că-i pasă?

— Nu știu… Dar trebuie să facem ceva. Ne pierdem copilul!

Am adormit târziu, cu gândul la Ana. Oare unde am greșit? Am dat prea mult? Am fost prea permisivi? Sau poate am fost prea ocupați cu serviciul când era mică și acum ne pedepsește fără să știe?

A doua zi am mers la poștă și i-am trimis banii. Doamna de la ghișeu m-a privit cu milă:

— Tot la fată îi trimiteți? Să știți că nu sunteți singura… Vin multe mame ca dumneavoastră.

M-am simțit puțin mai puțin singură, dar tot nu mi-a trecut durerea.

Au trecut săptămâni fără niciun semn de la Ana. Într-o duminică ploioasă, am primit un mesaj:

„Mamă, vin acasă weekendul viitor.”

Am simțit o bucurie amestecată cu teamă. Oare venea pentru noi sau pentru altceva?

Când a intrat pe ușă, părea obosită și slabă. S-a așezat la masă fără să spună nimic. Viorel s-a retras în dormitor, lăsându-ne singure.

— Ana… ce se întâmplă cu tine? De ce nu mai vorbești cu noi?

A oftat adânc:

— Mamă… nu știu ce să fac cu viața mea. M-am certat cu Andreea, colega mea de apartament. La muncă mă exploatează pe nimic. Nu mai am chef de nimic… Și tu mereu mă judeci că cer bani.

Am luat-o de mână:

— Nu te judec, Ana. Sunt doar îngrijorată. Mi-e dor de tine… de fata mea veselă care râdea din orice.

Ochii i s-au umplut de lacrimi:

— Nici eu nu mai știu cine sunt…

Am stat mult timp în tăcere. Apoi i-am spus:

— Poate ar trebui să stai o vreme acasă. Să te liniștești. Să găsim împreună o soluție.

A acceptat fără să protesteze. În zilele următoare am redescoperit-o pe Ana: mergeam împreună la piață, găteam sarmale, râdeam la seriale vechi românești. Încet-încet, a început să-mi povestească din nou despre visele ei: că vrea să scrie, că i-ar plăcea să predea copiilor.

Viorel a fost mai greu de îmblânzit:

— Să nu crezi că poți sta aici la nesfârșit! Trebuie să-ți găsești rostul!

Ana l-a privit cu ochii mari:

— Știu, tata… Dar măcar aici simt că nu sunt singură.

Într-o seară târzie, după ce Viorel adormise, Ana mi-a spus în șoaptă:

— Mamă… îmi pare rău că v-am folosit doar pentru bani. Dar mi-era rușine să vă spun cât de pierdută mă simt…

Am plâns amândouă în bucătărie, ținându-ne de mână ca odinioară.

Acum Ana e încă acasă. Nu știu cât va dura liniștea asta sau dacă va reuși să-și găsească drumul singură. Dar știu că legătura noastră s-a schimbat: nu mai e doar despre bani, ci despre sprijin și iubire adevărată.

Mă întreb uneori: câte mame trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cum putem rupe cercul acesta al dependenței și al tăcerii dintre părinți și copii?