Când fiica mea s-a întors acasă: O familie la răscruce

— Mamă, trebuie să vorbim. Vocea Anei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit din spălatul vaselor, simțind cum inima mi se strânge. Ana nu era genul care să dramatizeze, dar ochii ei căprui, obosiți, spuneau totul.

— Ce s-a întâmplat, mamă? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Nu mai putem sta la apartament. E prea mic, chiria a crescut, iar Vlad a rămas fără serviciu. Ne-am gândit… dacă am putea sta o vreme aici, la voi.

Mâinile mi-au tremurat. Casa asta, pe care eu și Sorin am construit-o cărămidă cu cărămidă după Revoluție, era sanctuarul nostru. O casă modestă la marginea Ploieștiului, cu două camere și o bucătărie îngustă. De ani buni trăiam doar noi doi, cu rutina noastră liniștită. Gândul că Ana, Vlad și micuța Ilinca se vor muta aici m-a copleșit.

— Sigur, Ana. Sunteți familia noastră. Dar… știi că nu e mult spațiu.

— Știu, mamă. O să încercăm să nu deranjăm.

Dar nimic nu te pregătește pentru momentul în care casa ta devine din nou plină de pași grăbiți, jucării împrăștiate și certuri mărunte. În prima seară, Ilinca a plâns ore întregi pentru că nu-și găsea păpușa preferată. Vlad s-a închis în camera de oaspeți cu laptopul lui vechi, încercând să aplice la joburi. Ana a încercat să mă ajute la cină, dar am simțit tensiunea dintre noi ca pe un zid invizibil.

— Mamă, nu pune atâta sare! Ilinca nu are voie.

— Așa am gătit mereu! am răspuns iritată.

— Da, dar acum e altfel…

Am tăcut. Nu voiam să mă cert cu ea, dar simțeam cum fiecare gest al meu era judecat. Sorin încerca să facă glume la masă, dar nimeni nu râdea cu adevărat. În fiecare seară mă retrăgeam în camera mea și plângeam în tăcere. Mă simțeam străină în propria casă.

Într-o dimineață, am găsit-o pe Ana în curte, fumând pe ascuns.

— Nu știam că te-ai apucat iar de fumat.

— Nici eu n-am vrut… Dar nu mai pot, mamă. Totul e prea greu. Vlad e tot mai distant, Ilinca plânge mereu după prietenii ei de la grădiniță… Și tu… parcă nu mă mai suporți.

M-am apropiat de ea și i-am luat mâna rece între palmele mele.

— Nu e adevărat, Ana. Dar nici eu nu mai știu cum să fiu mamă pentru tine acum. Parcă suntem două străine care încearcă să împartă aceeași viață.

A izbucnit în plâns și m-am trezit ținând-o în brațe ca pe vremea când era copil. Atunci am înțeles cât de mult ne-am schimbat amândouă și cât de greu e să găsești din nou drumul spre celălalt.

Zilele au trecut greu. Vlad a început să bea bere seara și să ridice tonul la Ana pentru orice fleac. Ilinca s-a îmbolnăvit și am stat nopți întregi vegheind-o împreună. Într-o seară, după ce Vlad a trântit ușa și a plecat nervos la un prieten, Ana mi-a spus:

— Mamă, crezi că am greșit venind aici?

— Nu știu… Poate că toți am greșit undeva pe drum. Dar suntem familie. Trebuie să găsim o cale să ne ajutăm unii pe alții.

În acea noapte am stat mult timp trează, gândindu-mă la sacrificiile pe care le-am făcut pentru Ana și la cât de greu mi-a fost să accept că nu mai pot controla totul. M-am întrebat dacă nu cumva i-am cerut prea mult sau prea puțin de-a lungul anilor.

Într-o duminică dimineață, Sorin a venit la mine cu o idee:

— Ce-ar fi să facem o masă mare afară? Să chemăm și vecinii, poate ne mai destindem cu toții.

Am acceptat fără tragere de inimă. În ziua aceea am gătit împreună cu Ana sarmale și cozonac. Am râs când Ilinca a vărsat făină pe jos și chiar Vlad a ajutat la grătar. Pentru câteva ore am uitat de griji și am simțit din nou că suntem o familie.

Dar liniștea n-a durat mult. În seara aceea, după ce toți au plecat la culcare, l-am auzit pe Vlad vorbind la telefon:

— Nu mai pot sta aici… Mâine mă duc la București să caut ceva de muncă. Nu-i spun Anei încă.

Am simțit un nod în gât. Știam că dacă Vlad pleacă, Ana va rămâne singură cu Ilinca și povara va cădea pe umerii mei. Dar oare aveam dreptul să mă opun? Sau trebuia doar să fiu acolo pentru fiica mea?

A doua zi dimineață l-am privit pe Vlad cum își strânge câteva haine într-un rucsac vechi.

— Ai grijă de ele… mi-a spus scurt.

Ana n-a zis nimic. Doar a privit pe fereastră minute în șir după ce el a plecat.

Au trecut luni de atunci. Vlad vine rar acasă și trimite bani când poate. Eu și Ana ne-am apropiat din nou, dar uneori simt că suntem două femei obosite care încearcă să țină o casă pe umeri prea slabi.

Mă uit la Ilinca jucându-se în curte și mă întreb: oare casa asta ne va uni vreodată din nou sau va rămâne doar locul unde ne-am pierdut liniștea? Poate că familia nu e despre pereți sau camere, ci despre cât putem ierta și cât putem duce împreună.

Oare câți dintre voi ați trecut prin asta? Ce ați face dacă propriul copil ar avea nevoie de voi când voi abia mai aveți putere pentru voi înșivă?