Când inima nu greșește: Povestea unei mame în fața imposibilului

— Nu, nu se poate! Nu accept! — am urlat în salonul acela alb, cu miros de dezinfectant și pereți reci, în timp ce doctorița Stoica îmi evita privirea. Mama mea, Lidia, stătea lângă pat, cu ochii în lacrimi, încercând să mă liniștească. — Elena, te rog… trebuie să fii puternică. Dar eu nu puteam. Nu voiam să fiu puternică. Voiam doar să-mi simt copilul mișcându-se din nou în pântece.

Cu două zile înainte, totul părea normal. Mă trezisem devreme, făcusem cafea pentru soțul meu, Radu, și îi pregătisem pachetul pentru serviciu. Îmi mângâiasem burtica rotundă și vorbisem cu fetița mea nenăscută, Mara. Era a șaptea lună de sarcină și fiecare clipă era o promisiune de viitor. Dar apoi, dintr-o dată, nu am mai simțit nimic. Nicio mișcare. Nicio lovitură jucăușă. Am încercat să nu intru în panică, dar spaima mi-a înghețat sângele.

La spital, totul s-a derulat ca într-un coșmar: ecografii grăbite, fețe grave, șoapte între asistente. — Îmi pare rău, doamnă Popescu… — a spus doctorița Stoica, evitând să mă privească în ochi. — Din păcate, nu mai există activitate cardiacă fetală. Copilul dumneavoastră a murit.

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Radu a venit imediat, dar nu a știut ce să spună. S-a așezat pe marginea patului și m-a ținut de mână, dar era absent, ca și cum ar fi fost deja departe de noi. Mama plângea în hohote pe hol.

Au trecut ore întregi în care nu am făcut decât să privesc tavanul și să mă întreb: „De ce eu? Ce am făcut greșit?” Dar undeva, adânc în mine, ceva nu se lega. Nu simțeam durerea aceea sfâșietoare pe care o descriau alte femei care pierduseră un copil. Nu aveam sângerări, nu aveam contracții. Doar o liniște apăsătoare și o voce interioară care îmi spunea: „Nu e adevărat.”

— Elena, trebuie să accepți — mi-a spus Radu într-o seară, cu voce stinsă. — Nu putem schimba nimic.

— Nu pot! Simt că Mara e încă acolo! — am izbucnit eu.

— Ești în stare de șoc… — a încercat el să mă liniștească.

Dar nu eram nebună. În noaptea aceea nu am dormit deloc. Am stat cu mâna pe burtă și am vorbit cu Mara ca de obicei. La un moment dat, am simțit o tresărire slabă. Sau poate doar mi s-a părut? M-am ridicat din pat și am început să plâng în hohote.

A doua zi dimineață am mers din nou la spital. Doctorița Stoica m-a privit iritată: — Doamnă Popescu, v-am explicat deja situația… Nu are rost să vă faceți iluzii.

— Vreau să-mi faceți încă o ecografie! — am cerut cu voce tremurată.

— E inutil… — a oftat ea.

— Atunci vreau să vorbesc cu alt medic! — am insistat.

A urmat un schimb de replici tăioase între mine și personalul medical. Mama încerca să mă tragă deoparte: — Elena, te rog… nu te umili! Acceptă realitatea!

Dar eu nu puteam renunța. Am găsit-o pe doctorița Ionescu, o rezidentă tânără care m-a privit cu compasiune și a acceptat să-mi facă o nouă ecografie. A pus sonda pe burtica mea și a început să caute atent.

— Stați puțin… — a murmurat ea brusc.

Mi-am ținut respirația. Pe ecran s-a văzut o umbră mică și apoi… un puls slab, dar clar! Mara trăia! Am izbucnit în lacrimi și am început să râd isteric.

— E imposibil! — a exclamat doctorița Stoica când a aflat rezultatul. — Trebuie să fie o eroare!

Dar nu era nicio eroare. Mara era vie! A urmat o perioadă de monitorizare atentă și tratament specializat la București. Radu a fost copleșit de rușine pentru că nu m-a crezut. Mama s-a retras în sine și nu a mai vorbit mult timp despre acel episod.

După două luni chinuitoare, Mara s-a născut prematur, dar sănătoasă. Când am ținut-o pentru prima dată în brațe, am știut că instinctul meu de mamă nu m-a trădat niciodată.

Ani mai târziu, încă mă gândesc la acele zile cumplite și la cât de ușor ar fi putut fi pierdut totul dacă nu ascultam acea voce interioară. M-am certat cu familia mea, am fost judecată de medici și aproape că mi-am pierdut mințile luptând cu sistemul medical românesc.

Oare câte femei trec prin astfel de coșmaruri? Câte dintre noi avem curajul să ne ascultăm inima atunci când toți ceilalți ne spun că greșim?