Când lacrimile devin putere: Povestea mea despre lupta pentru respect în propria căsnicie

— Nu mai plânge, Irina, nu ești prima femeie care naște! a spus Rareș, cu vocea lui rece, în timp ce asistenta mă ajuta să-mi țin în brațe fetița pentru prima dată. Lacrimile mi se prelingeau pe obraji, nu doar de durere, ci și de o rușine pe care nu o înțelegeam pe deplin. În jurul meu, lumea părea sărbătoare, dar în sufletul meu era doar un gol imens.

Îmi amintesc perfect privirea lui Rareș: dezamăgită, plictisită, ca și cum totul era o corvoadă. „Nu te mai smiorcăi, Irina, că mă faci de râs!” a continuat el, fără să-i pese că asistenta se uită la noi cu ochii mari. Am simțit atunci că ceva s-a rupt definitiv între noi. Nu era prima dată când mă făcea să mă simt mică, dar niciodată nu fusese atât de crud.

Ani la rând am încercat să-i găsesc scuze. „E stresat la muncă”, „Așa sunt bărbații”, „Poate eu sunt prea sensibilă”. Mama îmi spunea mereu: „Irina, bărbatul trebuie respectat, nu-l contrazice!” Dar ce te faci când respectul nu e reciproc? Ce te faci când omul de lângă tine te strivește cu fiecare cuvânt?

După ce am venit acasă cu Maria, Rareș a început să stea tot mai mult la serviciu. Seara venea obosit, arunca geanta pe canapea și se trântea la televizor. Dacă încercam să-i spun că mi-e greu cu copilul, îmi răspundea sec: „Ce-ai vrea să fac? Eu aduc banii în casă!”

Într-o seară, după ce Maria plânsese ore întregi din cauza colicilor, am izbucnit: — Rareș, te rog, ajută-mă măcar acum! Nu mai pot singură!

S-a uitat la mine cu dispreț: — Ești slabă, Irina. Mamele adevărate nu se plâng. Dacă nu te descurci, du-te la maică-ta!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să plec acasă la mama. Nu voiam să recunosc că nu pot. Dar nici nu mai puteam să tac. În acea noapte am adormit plângând, cu Maria la piept și cu un nod în gât.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel: Rareș absent sau iritat, eu tot mai obosită și mai nesigură pe mine. Prietenele mele mă întrebau dacă sunt bine. Le mințeam mereu: „Da, suntem bine. Rareș muncește mult.” În realitate, eram singură într-o casă plină de tăceri grele.

Într-o duminică dimineață, când Maria avea aproape doi ani, Rareș a venit acasă mirosind a alcool. — Ce-ai pățit? am întrebat eu speriată.

— Ce te interesează pe tine? Nu vezi că n-ai grijă nici de tine? Uite cum arăți! Ești doar o gospodină obosită! a urlat el.

Atunci am simțit că nu mai pot. Am luat-o pe Maria în brațe și am ieșit din casă fără să știu unde merg. M-am dus la mama. Ea m-a privit lung și m-a întrebat: — Ce s-a întâmplat?

Am izbucnit în plâns: — Nu mai pot, mamă! Nu mă mai respectă! Mă umilește zilnic!

Mama a oftat adânc: — Știu că ți-e greu. Dar trebuie să te gândești la tine și la Maria. Dacă tu nu ești bine, nici ea nu va fi.

Am stat la mama două zile. Rareș nu m-a sunat deloc. A treia zi m-am întors acasă doar ca să găsesc un bilet pe masă: „Dacă vrei să pleci, pleacă! Eu n-am nevoie de o nevastă slabă.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Dar apoi m-am uitat la Maria și am știut că trebuie să fiu puternică pentru ea. Am început să caut un job part-time ca să pot avea bani proprii. Am găsit ceva la o librărie din cartier. Primele luni au fost grele – Rareș mă ignora complet sau mă jignea când avea chef.

Într-o zi, când Maria avea febră mare și eu eram disperată că nu știam ce să fac, Rareș a venit acasă și a început să țipe: — De ce nu ești în stare să ai grijă de copil? E vina ta că e bolnavă!

Atunci am simțit o furie cumplită crescând în mine. — Ajunge! Nu mai accept să mă tratezi așa! Dacă nu poți fi tată și soț, plecăm!

Rareș a râs batjocoritor: — Unde să te duci? Cine te ia cu un copil după tine?

Dar eu deja luasem decizia. Am strâns câteva haine pentru mine și Maria și am plecat din nou la mama. De data asta nu m-am mai întors.

Au urmat luni grele – divorțul, privirile vecinilor, vorbele rudelor: „Ce-ai făcut? Cum să-ți lași bărbatul?” Dar pentru prima dată după mult timp am început să respir din nou. La librărie am cunoscut oameni care m-au susținut și m-au făcut să cred din nou în mine.

Maria a crescut frumos lângă mine și mama mea. Rareș a încercat de câteva ori să mă facă să mă întorc – cu promisiuni goale sau amenințări voalate – dar nu m-am lăsat înduplecată.

Acum, după trei ani de la divorț, încă port urmele acelor ani grei. Dar știu că am făcut ce trebuia pentru mine și pentru fiica mea.

Mă întreb uneori: câte femei mai trăiesc în tăcere această umilință? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”? Poate povestea mea va da putere cuiva care încă se teme să vorbească.