Când mama a plecat în concediu, am rămas singură cu bărbații casei

— Ioana, să nu uiți să-i dai lui Vlad pastilele la ora 8 și să-l verifici pe bunicul dacă și-a pus aparatul auditiv! Și, te rog, nu lăsa vasele nespălate ca data trecută!

Vocea mamei răsuna în capul meu chiar și după ce ușa s-a închis în urma ei. Tata o ținea de mână, zâmbind larg, cu valiza roșie după el. Era pentru prima dată când părinții mei plecau singuri în concediu, iar eu rămâneam „șefa casei”. Aveam 22 de ani, eram studentă la Litere și mă simțeam, brusc, ca un copil care a pierdut instrucțiunile de folosire ale vieții.

Fratele meu, Vlad, avea 16 ani și era deja pe jumătate rebel. Bunicul, domnul Petrescu, avea 78 de ani și era încăpățânat ca o piatră. În prima seară, Vlad a venit la mine cu o privire sfidătoare:

— Ioana, să nu crezi că poți să-mi spui ce să fac doar pentru că ai rămas tu „șefa”.

Am oftat. — Nu vreau să-ți spun ce să faci. Dar dacă nu-ți iei pastilele pentru alergie și faci criză, nu mă descurc singură!

A dat ochii peste cap și s-a trântit pe canapea cu telefonul în mână. Bunicul a apărut din camera lui cu o pătură pe umeri.

— Ioana, unde mi-e ceaiul? Și de ce e televizorul atât de tare?

— Bunicule, Vlad se uită la meci…

— Nu mă interesează! Să-l dea mai încet! Eu vreau liniște!

Așa au început zilele mele ca „femeie a casei”. Diminețile erau un haos: Vlad nu voia să se trezească la timp pentru meditațiile online, bunicul uita constant unde își pune lucrurile, iar eu încercam să țin totul sub control. Într-o zi, am găsit frigiderul gol. Vlad mâncase toată pizza congelată și nu mai aveam nimic pentru cină.

— Vlad! Ai terminat tot din frigider! Ce mâncăm?

— Nu știu, comandă ceva! Eu ies cu băieții.

— Nu ieși nicăieri până nu facem curat!

A izbucnit un scandal monstru. Vlad a început să țipe că sunt o dictatoare, bunicul a venit să ne certe că facem gălăgie și că nu-l lăsăm să doarmă. Am izbucnit în plâns. M-am închis în baie și am stat acolo o oră, ascultându-i cum se ceartă pe hol.

Într-o seară, bunicul a dispărut. Am intrat în panică. L-am găsit la scara blocului, vorbind cu vecina Ileana despre vremurile când era el tânăr și mergea la baluri.

— Bunicule! De ce ai ieșit fără să-mi spui?

— Ioana, nu sunt copil! Am dreptul să ies când vreau!

Am simțit cum mă sufoc. Eram prinsă între două generații de bărbați care nu voiau să asculte de nimeni. Într-o noapte, Vlad nu s-a întors acasă. Am sunat la toți prietenii lui, am ieșit pe stradă să-l caut. L-am găsit dimineața pe banca din parc, cu ochii roșii.

— Ce-ai pățit?

— Nimic…

— Vlad…

A izbucnit în plâns. Mi-a spus că se simte singur, că îi e dor de mama și că nu știe cum să fie „bărbat” fără tata acasă. Atunci am realizat că sub masca lui de adolescent rebel era doar un copil speriat.

În zilele următoare am încercat să fiu mai blândă. Am gătit împreună cu Vlad (deși a ars cartofii), am ieșit cu bunicul la plimbare prin parc și am ascultat poveștile lui despre război și dragoste pierdută. Am început să ne apropiem.

Dar liniștea n-a durat mult. Într-o după-amiază, bunicul a căzut în baie. Am sunat la ambulanță tremurând toată. Vlad a venit alergând din camera lui și m-a ajutat să-l ridicăm până au venit medicii.

La spital, doctorul mi-a spus:

— E bine că ați reacționat rapid. Dar trebuie supravegheat mai atent.

M-am simțit vinovată. Când am ajuns acasă, Vlad mi-a spus încet:

— Nu e vina ta… Nu putem face totul perfect.

În ultima săptămână înainte să se întoarcă părinții, am primit un mesaj de la mama: „Sper că vă descurcați! Sunteți bine?”

Am zâmbit amar. Da, ne descurcam… dar eram epuizată. În ultima seară înainte de întoarcerea lor, am stat toți trei la masă și am râs împreună pentru prima dată.

Când mama a intrat pe ușă și m-a îmbrățișat, am izbucnit în plâns.

Acum mă întreb: oare câte femei din România trăiesc zilnic povara asta invizibilă? Câți dintre noi ne dăm seama cât de greu e să fii „stâlpul casei”? Dacă ai fi fost în locul meu… cum ai fi procedat?