Când mama a sunat: „Vin musafiri!” – Povestea unei împăcări cu trecutul

— Irina, să nu uiți să aduci prăjitura aia cu mere, că vine mătușa Lenuța și știi că-i place! a răsunat vocea mamei în telefon, tăioasă și grăbită, ca de obicei.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era vineri după-amiază și deja mă gândeam la drumul spre sat, la casa copilăriei mele, la mesele lungi unde toți vorbeau peste mine și la privirile acelea care mă făceau să mă simt mereu „altfel”.

— Da, mamă, aduc. Dar… chiar trebuie să vin și eu?

— Cum să nu vii? Ești fata mea! Nu se poate fără tine!

Vocea ei era încărcată de reproșuri nespuse, de așteptări pe care nu le-am putut niciodată împlini. Am închis ochii și am inspirat adânc. De fiecare dată când mergeam acasă, mă simțeam ca o străină. Plecasem la București după liceu și nu mă mai uitasem înapoi decât forțată de împrejurări: sărbători, înmormântări, musafiri. Niciodată din dorință.

De data asta însă, ceva s-a schimbat. Poate oboseala de a fugi mereu, poate dorința de a înțelege de ce nu pot fi fericită niciunde. Am hotărât să merg. Să stau. Să nu mai fug.

Sâmbătă dimineață am urcat în tren cu prăjitura în brațe și cu inima grea. Pe drum, am privit pe geam câmpurile galbene și satele adormite. M-am întrebat dacă mama chiar mă iubește sau doar iubește ideea de fată cuminte care se întoarce acasă. Mi-am amintit cum tata îmi spunea mereu că „nu sunt bună de nimic” pentru că nu știam să mulg vaca sau să sap în grădină ca sora mea mai mare, Alina.

Când am ajuns, curtea era plină de mașini. Copiii verișorilor alergau printre găini, iar bunica stătea pe bancă la umbră, cu ochii pierduți. Mama m-a întâmpinat la poartă:

— Hai, Irina, repede! Ajut-o pe Alina cu masa!

Am intrat în bucătărie și am văzut-o pe Alina agitându-se printre oale. Nici nu m-a salutat bine:

— Ai întârziat! Mereu vii când totul e gata…

Mi-am mușcat buza. Așa era mereu: eu eram cea care lipsea, cea care nu știa ce trebuie făcut, cea care „nu se implică”.

La masă, discuțiile au început să curgă: despre recolta de porumb, despre vecini, despre cine s-a mai căsătorit sau a divorțat. Eu tăceam. Mătușa Lenuța a aruncat o privire spre mine:

— Irina, tu ce mai faci la București? Tot singură ești?

Toți ochii s-au întors spre mine. Am simțit cum obrajii îmi ard.

— Da… încă nu am găsit pe cineva potrivit.

— Păi ce faci acolo? Nu-i nimeni bun? Să nu rămâi fată bătrână!

Râsete. Mama a oftat teatral.

— Las-o, mamă, că poate o veni și vremea ei…

Am vrut să țip: „Nu vreau să mă mărit doar ca să vă fac pe voi fericiți!” Dar am tăcut. Am tăcut ca întotdeauna.

După masă, m-am retras în grădină. Bunica a venit lângă mine.

— De ce ești tristă, fata bunicii?

Am simțit un nod în gât.

— Nu știu… Parcă nu sunt niciodată destul de bună pentru ei.

Bunica mi-a luat mâna între palmele ei aspre.

— Tu ești bună așa cum ești. Ei nu știu altfel. Știi… și eu am simțit la fel când eram tânără.

M-am uitat la ea surprinsă.

— Cum adică?

— Pe vremea mea, dacă nu făceai tot ca lumea, erai „ciudată”. Dar viața e mai mult decât ce cred alții.

Am simțit pentru prima dată că cineva mă vede cu adevărat.

Seara, când toți s-au strâns în jurul televizorului, mama a venit lângă mine în bucătărie.

— Irina… știu că nu-ți place aici. Dar eu… eu fac tot ce pot.

Vocea ei tremura. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă.

— Mamă… eu doar aș vrea să mă accepți așa cum sunt.

A oftat și m-a îmbrățișat stângaci.

— Poate n-am știut cum… Dar tu ești fata mea.

În noaptea aceea am plâns amândouă. Am vorbit despre tata, despre frici și regrete. Despre cât de greu e să fii mamă sau fiică într-o lume care te judecă mereu după ce „trebuie” să fii.

A doua zi dimineață am plecat spre București cu sufletul mai ușor. Nu rezolvasem totul, dar făcusem primul pas spre împăcare — cu mama și cu mine însămi.

Mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu răni vechi din familie? Oare cât curaj ne trebuie să ne întoarcem acasă — nu ca să fugim, ci ca să ne vindecăm?