Când mama soacră a ales: Povestea unei inimi frânte între două familii

— Nu pot, Maria, nu mai am putere… Sunt bătrână, mă dor oasele, nu mai pot alerga după copii, mi-a spus mama soacră într-o seară rece de februarie, când i-am cerut să stea cu Vlad pentru câteva ore. Vocea ei era blândă, dar hotărâtă. Am simțit cum mi se strânge inima. Eram la capătul puterilor după două nopți nedormite, iar soțul meu, Radu, lucra în schimburi la fabrică. Aveam nevoie doar de puțin ajutor, de o oră să pot face un duș și să respir.

Am închis telefonul cu ochii în lacrimi. M-am uitat la Vlad, care dormea liniștit în pătuțul lui improvizat din camera noastră mică de bloc. M-am simțit singură și neputincioasă. Mama mea murise cu ani în urmă, iar tatăl meu era prea bolnav ca să mă poată ajuta. Singura familie rămasă era cea a lui Radu. Dar și ei păreau să mă evite.

— Lasă, Maria, poate găsim pe cineva să te ajute cu copilul, mi-a spus Radu când a venit acasă. Dar știam că nu avem bani pentru o bonă și nici vecinele nu se înghesuiau să stea cu un bebeluș plângăcios.

Au trecut luni grele. Am început să mă simt invizibilă în propria familie. La fiecare masă de duminică la soacră-mea acasă, simțeam privirile cumnatei mele, Irina, care abia aștepta să-mi spună cât de greu îi este la serviciu sau cât de obosită e după o zi de shopping. Mama soacră îi aducea mereu ceaiuri și prăjituri, îi masa umerii și îi spunea cât de mândră e de ea.

Într-o zi, totul s-a schimbat. Irina a anunțat că e însărcinată. Toată familia a izbucnit în urale și lacrimi de bucurie. Mama soacră a început imediat să-i facă planuri: „O să vin la tine în fiecare zi după ce naști! O să te ajut cu tot ce ai nevoie!”

Am simțit cum sângele mi se urcă la cap. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Radu m-a urmat și m-a luat în brațe.

— Nu e corect… De ce pentru noi nu a avut timp? De ce pentru Vlad nu a avut energie?

Radu a tăcut. Știa că am dreptate, dar nu voia să-și supere mama.

Lunile au trecut și Irina a născut o fetiță sănătoasă. Mama soacră s-a mutat practic la ea. Îi făcea cumpărături, gătea, spăla, chiar și noaptea rămânea acolo dacă era nevoie. Când am întrebat-o într-o zi dacă poate veni și la noi măcar pentru câteva ore, mi-a răspuns sec:

— Maria, Irina are nevoie de mine acum. Tu te-ai descurcat singură până acum, ești puternică.

M-am simțit ca o străină în propria familie. Vlad creștea fără bunica din partea tatălui lui, iar eu mă luptam cu oboseala și cu sentimentul că nu sunt niciodată suficient de bună pentru ei.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit greu din cauza febrei, am sunat-o pe mama soacră disperată:

— Vă rog, veniți măcar acum! Vlad are febră mare și nu știu ce să fac!

— Nu pot, Maria… Sunt la Irina, fetița ei are colici și plânge toată noaptea. Cheamă salvarea dacă e grav.

Am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Am sunat la salvare și am stat singură cu Vlad până dimineața la spital. Niciun telefon de la soacră sau de la Irina.

Când am ajuns acasă, Radu era furios:

— Nu mai vreau să aud de mama! Cum poate să fie atât de nedreaptă?

Dar eu nu voiam ceartă. Voiam doar să fiu văzută și acceptată.

La următoarea masă de duminică am izbucnit:

— Mamă, de ce pentru Irina ai timp și pentru Vlad nu? Ce are ea în plus față de mine?

Toți au tăcut. Soacra mea s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Maria… tu ai fost mereu puternică. Am crezut că nu ai nevoie de mine.

— Toți avem nevoie de sprijin uneori! Și eu sunt om!

Irina s-a uitat jenată în farfurie. Radu mi-a strâns mâna sub masă.

A fost pentru prima dată când am spus cu voce tare ce simt. Nu știu dacă ceva s-a schimbat cu adevărat după acea discuție. Mama soacră a început să ne viziteze mai des, dar mereu grăbită, mereu cu gândul la cealaltă casă.

Uneori mă întreb dacă voi fi vreodată parte din această familie sau dacă voi rămâne mereu „cea puternică”, cea care trebuie să se descurce singură.

Oare câte mame ca mine trăiesc aceeași nedreptate? Câte dintre noi trebuie să-și ascundă lacrimile doar pentru că „așa e viața”?