Când Mama Soacră Devine Centrul Universului Meu: Între Datorie și Libertate

— Camelia, ai pus sare în supă? Nu simt nimic! vocea doamnei Viorica răsună din bucătărie, tăind liniștea de după-amiază ca un cuțit. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn. Încerc să nu răspund, să nu mă las prinsă în încă o discuție fără sfârșit despre cum „pe vremea ei” totul era mai gustos, mai curat, mai bine făcut.

Sorin intră în bucătărie, evitând privirea mamei lui. — Mamă, las-o pe Camelia, tocmai a venit de la serviciu. Nu vezi că e obosită?

— Dar ce, eu nu am fost obosită toată viața mea? răspunde ea, cu un oftat teatral. — Eu am crescut trei copii și am ținut casa lună!

Îmi mușc buza. Nu vreau să plâng. Nu acum. Nu când copiii sunt în camera lor și ascultă totul prin pereți.

A trecut doar o lună de când Viorica s-a mutat la noi. Un accident stupid — a alunecat pe scări la bloc și s-a ales cu piciorul în ghips. Sorin a spus că e normal să o luăm la noi până se pune pe picioare. „E mama mea, Camelia. Nu putem s-o lăsăm singură.” Am spus da fără să mă gândesc prea mult. Era firesc. Dar nimic nu m-a pregătit pentru ce avea să urmeze.

În fiecare dimineață, înainte să plec la serviciu, trebuie să-i pregătesc micul dejun exact cum vrea ea: ou fiert moale, ceai de tei, pâine prăjită tăiată triunghiuri. Dacă uit ceva sau nu respect ordinea, mă privește cu ochii aceia reci și spune: — Nu-i nimic, lasă, fac eu când pot.

Seara, când mă întorc acasă după opt ore de muncă la birou și două ore de navetă, găsesc casa răvășită. Copiii se ceartă pentru telecomandă, Sorin e la calculatorul lui, iar Viorica mă așteaptă cu lista de nemulțumiri: „Nu ai șters praful în sufragerie”, „Florile mele s-au ofilit”, „Copiii nu m-au ascultat”.

Într-o seară, după ce am pus copiii la culcare, l-am găsit pe Sorin în balcon, fumând nervos.

— Sorin, nu mai pot. Simt că nu mai am aer în casa asta.

El a oftat adânc. — Știu… Dar ce vrei să fac? E mama… Nu pot s-o dau afară.

— Nu vreau s-o dau afară! Dar nici nu pot trăi așa… Parcă nu mai existăm noi doi. Parcă totul e despre ea.

A tăcut mult timp. — O să treacă… Când se face bine, se întoarce acasă.

Dar zilele treceau și piciorul Vioricăi părea să se vindece tot mai greu. Medicul a spus că are nevoie de recuperare. Apoi au apărut durerile de spate, apoi insomniile. Fiecare problemă era un motiv să rămână încă puțin.

Într-o duminică dimineață, am auzit-o pe fiica mea cea mică spunându-i fratelui ei: — Mami plânge noaptea. Am văzut-o eu.

M-am simțit goală pe dinăuntru. Cum ajunsesem aici? Unde dispăruse femeia veselă care râdea la glumele lui Sorin și care visa să meargă la munte cu copiii?

Într-o zi, la serviciu, colega mea Alina m-a tras deoparte:

— Camelia, arăți groaznic. Ce se întâmplă?

Am izbucnit în plâns. I-am povestit totul: cum mă simt invizibilă în propria casă, cum orice gest al meu e criticat sau ignorat.

— Știi ce cred? mi-a spus ea blând. — Ai dreptul la viața ta. Nimeni nu are voie să-ți ceară să te anulezi pentru altcineva.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua.

Seara aceea a fost momentul meu de cotitură. După ce am terminat de spălat vasele (pentru că Viorica nu suportă mașina de spălat vase — „strică paharele!”), m-am dus la Sorin.

— Trebuie să vorbim serios. Nu mai pot continua așa. Dacă nu găsim o soluție, mă tem că o să clachez.

El s-a uitat la mine speriat pentru prima dată.

— Ce vrei să fac?

— Să vorbim cu frații tăi. Să ne ajute și ei. Să găsim o asistentă pentru mama ta sau măcar să stea pe rând la fiecare dintre voi.

A doua zi am avut o discuție cu toți frații lui Sorin pe WhatsApp. Bineînțeles că au apărut scuzele: „Eu am copii mici”, „Eu lucrez în schimburi”, „Eu stau prea departe”.

Viorica a auzit discuția și a venit plângând la mine:

— Vrei să mă dai afară? După tot ce am făcut pentru voi?

Am simțit un nod în gât.

— Nu vreau asta… Dar nici eu nu mai pot… Am nevoie de ajutor.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Viorica împachetându-și câteva haine.

— Plec la sora mea câteva zile. Să vedeți cum e fără mine!

Casa a fost liniștită ca niciodată. Copiii au râs din nou, eu și Sorin am stat de vorbă ore întregi fără întreruperi. Dar liniștea aceea era ciudată… ca o pauză între două furtuni.

După trei zile s-a întors. Mai tăcută, mai resemnată. Nu a mai comentat la fiecare pas, dar nici nu s-a schimbat radical.

Viața noastră a continuat între compromisuri și mici bucurii furate pe furiș.

Uneori mă întreb dacă sacrificiul e parte din iubire sau doar o formă de renunțare la sine. Cât din ceea ce facem pentru ceilalți vine din dragoste și cât din frică sau vinovăție? Voi ce credeți? Unde tragem linia între datorie și dreptul la propria fericire?