Când Mama Soacră Devine Stăpâna Casei: Povestea Mea cu Elena și Doamna Viorica

— Radu, nu vezi că iar ai lăsat vasele nespălate? Ce fel de bărbat ești tu?
Vocea doamnei Viorica răsuna în bucătărie ca un clopot spart. Mă uitam la mâinile mele, încă ude de la robinet, și simțeam cum fiecare picătură de apă îmi topea puțin câte puțin răbdarea. Elena, soția mea, stătea la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude.

Așa începea aproape fiecare dimineață de când ne-am mutat împreună. Inițial, am acceptat ca mama Elenei să stea cu noi „temporar”, după ce rămăsese văduvă. Dar temporarul s-a transformat într-un permanent sufocant. Nu era doar bucătăria — era totul: cum ne aranjam hainele, ce mâncam, la ce oră mergeam la culcare. Nimic nu scăpa ochiului vigilent al doamnei Viorica.

— Elena, poate ar trebui să vorbim… — am încercat într-o seară, după ce mama ei ieșise din cameră.
— Despre ce? — a ridicat privirea, obosită.
— Despre noi. Despre cum… nu mai avem spațiu. Simt că nu mai pot respira.
— E mama, Radu! Ce vrei să fac? S-o dau afară?

Am tăcut. Nu voiam să par un monstru. Dar nici nu mai eram eu însumi. Prietenii mei mă evitau — „Nu venim la tine, că iar ne ceartă soacra ta că nu ne descălțăm la ușă!” — iar părinții mei mă întrebau mereu dacă sunt bine. Le răspundeam că da, dar mințeam.

Într-o duminică, când am vrut să mergem la munte doar eu și Elena, doamna Viorica a apărut în hol cu geaca pe ea.
— Unde mergeți? Sper că nu mă lăsați singură!
Elena a oftat și i-a făcut loc în mașină. Am condus trei ore fără să schimbăm o vorbă. La cabană, doamna Viorica a decis unde dormim, ce mâncăm și chiar când să ne culcăm. În acea noapte, am ieșit afară și am plâns ca un copil.

La serviciu eram tot mai absent. Șeful meu, domnul Ilie, m-a chemat într-o zi la el în birou.
— Radu, ce se întâmplă cu tine? Nu te mai recunosc.
Am dat din umeri. Cum să-i explic unui străin că viața mea era condusă de o femeie care nici măcar nu era mama mea?

Într-o seară, după o ceartă urâtă — pentru că am uitat să cumpăr pâine — am izbucnit:
— Gata! Nu mai pot! Elena, trebuie să alegem: ori noi doi, ori mama ta!
Elena a început să plângă. Doamna Viorica a venit imediat:
— Ce se întâmplă aici? Ce i-ai făcut fetei mele?
— Nu i-am făcut nimic! Dar nu mai pot trăi așa! Nu mai suntem o familie, suntem trei străini într-o casă!

A urmat o tăcere grea. A doua zi dimineață, doamna Viorica a început să-și strângă lucrurile. Elena nu mi-a vorbit două zile. Am crezut că am pierdut-o.

Dar încet-încet, lucrurile s-au schimbat. Am început să vorbim din nou. Am mers la consiliere de cuplu. Elena a înțeles cât de mult ne afectase lipsa granițelor și controlul mamei ei.

Au trecut doi ani de atunci. Relația noastră nu e perfectă, dar e a noastră. Doamna Viorica vine doar în vizită și stăm de vorbă civilizat. Uneori mă întreb: dacă nu aș fi avut curajul să spun „ajunge”, oare cât timp aș mai fi trăit viața altcuiva?

Oare câți dintre noi trăim viețile pe care ni le dictează alții? Cât de greu e să spui „nu” celor pe care îi iubești? Voi ce ați fi făcut în locul meu?