Când nu mai ai voie să fii bunică: Povestea mea dintr-un apartament de bloc din București

— Maria, te rog, nu mai sta în sufragerie când vine Radu acasă! Ai putea să mergi în camera ta? Știi că îl deranjează…

Cuvintele Ioanei, fiica mea, mi-au răsunat în urechi ca un ecou amar. Stăteam cu mâinile strânse în poală, pe marginea canapelei, și simțeam cum inima mi se strânge. Vlad, nepotul meu de șase ani, se juca pe covor cu mașinuțele, iar eu încercam să-mi ascund lacrimile. Nu voiam să mă vadă tristă. Nu voiam să creadă că bunica lui nu mai are voie să fie bunică.

De când Ioana s-a măritat cu Radu, viața noastră s-a schimbat. Nu știu dacă am greșit eu cu ceva, dacă am spus sau am făcut ceva care să-l supere. Dar de fiecare dată când Radu venea acasă, trebuia să dispar. Să mă retrag în camera mea, să nu mă audă, să nu mă vadă. Ca și cum prezența mea ar fi fost o povară, un ghimpe în coasta lui.

— Bunico, vii să te joci cu mine? mă întreba Vlad cu ochii lui mari și sinceri.

— Nu pot acum, puiule, îi șopteam, încercând să-mi maschez vocea tremurată. Trebuie să mă odihnesc puțin.

— Dar de ce? Nu vrei să stai cu mine?

Îmi venea să plâng. Cum să-i explic unui copil că nu e vina lui, că nu e vina mea, ci a adulților care nu știu să iubească fără să rănească?

În fiecare seară, când Radu intra pe ușă, Ioana mă privea cu teamă. Parcă îi era frică să nu-l supere. Parcă îi era frică să nu mă supere pe mine. Dar eu știam că nu mai am loc în casa asta. Că trebuie să mă fac mică, invizibilă, să nu deranjez.

— Maria, te rog, nu-i mai da lui Vlad dulciuri înainte de cină! Radu nu vrea, mi-a spus Ioana într-o zi, cu voce stinsă.

— Dar Vlad mă roagă…

— Știu, dar… te rog, fă cum zice el. Nu vreau să avem discuții.

Am simțit cum mă sufoc. Eu, care am crescut-o pe Ioana singură, după ce tatăl ei a murit într-un accident stupid de mașină. Eu, care am muncit douăzeci și cinci de ani la fabrica de confecții, ca să nu-i lipsească nimic. Eu, care am renunțat la tot pentru ea. Acum trebuia să mă ascund de propriul ginere, să nu-l deranjez. Să nu-l supăr. Să nu exist.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am ieșit tiptil din cameră și am auzit cum Radu îi spunea Ioanei:

— Nu mai suport să o văd peste tot! Parcă n-ar avea altă treabă decât să stea cu Vlad. E copilul nostru, nu al ei!

— Dar, Radu, mama mă ajută mult…

— Nu mă interesează! Să-și vadă de treabă. Dacă nu-i convine, poate să plece la ea acasă!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu aveam unde să plec. Apartamentul meu fusese vândut ca să-i ajut pe ei să-și cumpere locuința asta mai mare. Tot ce aveam era aici: Ioana, Vlad, amintirile mele. Unde să mă duc?

A doua zi, am încercat să vorbesc cu Ioana.

— Ioana, nu vreau să vă deranjez… Dacă vrei, pot să stau mai mult în camera mea. Dar să știi că Vlad suferă. Mă întreabă mereu de ce nu mai stau cu el.

— Știu, mamă… Dar Radu… e stresat la serviciu, are multe pe cap. Nu vreau să se certe cu mine. Te rog, ai răbdare…

Am tăcut. Ce puteam să spun? Că mă doare? Că mă simt ca o străină în propria familie?

Zilele au trecut una după alta, toate la fel. Dimineața îl duceam pe Vlad la grădiniță, apoi mă întorceam acasă și mă închideam în camera mea. Citeam, croșetam, mă uitam pe geam la copiii care se jucau în parc. Seara, când Radu venea acasă, dispăream din nou. Vlad mă căuta, dar Ioana îi spunea că bunica e obosită.

Într-o zi, Vlad a venit plângând la ușa camerei mele.

— Bunico, de ce nu mai stai cu mine? Ai făcut ceva rău?

L-am luat în brațe și am plâns amândoi. Nu știam ce să-i spun. Cum să-i explic că uneori adulții uită să fie buni? Că uneori iubirea doare?

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, Ioana a intrat la mine în cameră. Avea ochii roșii de plâns.

— Mamă, nu mai pot… Radu zice că dacă nu pleci, divorțează. Nu știu ce să fac…

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Să plec? Unde? Să-mi las nepotul? Să-mi las fiica singură cu un om care nu știe să iubească?

— Ioana, dacă asta vrei… dacă asta îl face fericit… o să plec. Dar să știi că Vlad o să sufere. Și tu la fel.

A doua zi mi-am strâns câteva haine într-o sacoșă veche și am plecat. Am dormit două nopți la o vecină, tanti Lenuța, care m-a primit cu sufletul deschis. Dar nu era casa mea. Nu era familia mea.

După o săptămână, Ioana m-a sunat plângând.

— Mamă, Vlad nu mai vrea să mănânce, nu mai vrea să meargă la grădiniță. Te strigă mereu…

M-am întors. Nu pentru Radu. Nu pentru Ioana. Pentru Vlad. Pentru că un copil nu trebuie să sufere din cauza orgoliului adulților.

Acum stau tot în camera mea, dar Vlad vine la mine în fiecare zi. Ne jucăm, povestim, râdem. Radu mă ignoră, dar nu-mi mai pasă. Am învățat că uneori trebuie să fii invizibil ca să poți iubi cu adevărat.

Mă întreb adesea: oare cât valorează o bunică într-o lume în care familia a devenit doar un cuvânt gol? Oare câți dintre noi trăim aceeași poveste, dar nu avem curajul să o spunem?