Când sângele trădează: Povestea unei naivități românești

— Nu-mi vine să cred, Roxana! Cum ai putut să faci asta? vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu sertarul de la birou deschis și portofelul golit. Roxana, verișoara mea, se uita la mine cu ochii mari, umezi, dar nu spunea nimic. În acea clipă, tot universul meu s-a prăbușit.

Totul a început într-o seară ploioasă de octombrie, când Roxana a sunat la ușa mea cu două valize și ochii roșii de plâns. „Te rog, Ilinca, nu mai am unde să mă duc. M-au dat afară din chirie și nu am bani nici de pâine.” Am simțit cum mi se strânge inima. Întotdeauna am crezut că familia trebuie să fie acolo la nevoie, așa că am primit-o fără să clipesc. „Stai liniștită, aici ești acasă,” i-am spus și i-am pregătit camera de oaspeți.

Primele săptămâni au fost liniștite. Roxana era tăcută, dar recunoscătoare. Îmi spăla vasele, făcea cumpărături și îmi povestea seara despre cât de greu îi fusese la București. Eu lucram mult la birou și mă bucuram că nu mai sunt singură în apartamentul mare din Ploiești. Mama mă suna mereu: „Ilinca, ai grijă cu oamenii, chiar dacă-s rude. Sângele apă nu se face, dar nici nu ține loc de suflet.” Eu râdeam: „Mamă, e verișoara mea! Cum să nu am încredere?”

Apoi au început să dispară lucruri mici: un parfum scump, niște bijuterii vechi de la bunica, câteva bancnote din portofel. Am dat vina pe neatenție sau pe faptul că eram mereu pe fugă. Dar într-o zi, când am găsit ușa de la dulap forțată și economiile mele lipsă, am simțit un gol în stomac. Am întrebat-o direct:

— Roxana, ai văzut banii din dulap?

A ezitat o clipă, apoi a dat din cap: „Nu știu despre ce vorbești.”

Am vrut să o cred. Am vrut să cred că totul e o neînțelegere. Dar în acea seară am găsit chitanțe ascunse în geanta ei — cumpărase haine scumpe și parfumuri dintr-un mall din oraș. M-am simțit trădată ca niciodată.

Când am confruntat-o, a început să plângă: „Ilinca, n-am vrut… eram disperată! Toată lumea m-a lăsat baltă! Tu ai totul, eu n-am nimic!”

Am simțit cum furia și mila se ciocnesc în mine. Am țipat la ea: „Nu banii mă dor cel mai tare! M-ai mințit! Ai profitat de bunătatea mea!”

A doua zi dimineață a plecat fără să spună nimic. Pe masă a lăsat un bilet: „Îmi pare rău. Nu meritai asta.”

Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. M-am plimbat prin casă ca o umbră și m-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea naivă? Oare mama avea dreptate?

Zilele au trecut greu. Prietenele m-au sunat să mă întrebe ce s-a întâmplat. Unii mi-au spus că am fost proastă că am avut atâta încredere; alții m-au compătimit. Dar nimeni nu știa ce e în sufletul meu.

Am început să mă îndoiesc de toți cei din jur. La serviciu eram suspicioasă cu colegii, acasă nu mai deschideam ușa nimănui fără să mă uit pe vizor. Mama încerca să mă liniștească: „Ilinca, nu toți oamenii sunt la fel. Dar nici să-ți dai sufletul pe tavă oricui.”

Într-o zi, am primit un mesaj de la Roxana: „Sunt la Brașov acum. Încerc să mă descurc singură. Îți mulțumesc că ai avut grijă de mine cât ai putut.”

Nu i-am răspuns imediat. Am plâns mult înainte să-i scriu: „Sper să-ți găsești drumul și să nu mai rănești pe nimeni.”

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc încrederea în oameni, dar rana e încă acolo. Mă uit uneori la poze vechi cu noi două copii și mă întreb unde s-a rupt totul.

Poate că sângele nu e întotdeauna suficient ca să țină oamenii împreună. Poate că uneori dragostea pentru familie te orbește și te face vulnerabil.

Dar oare merită să încetăm să mai credem în cei dragi doar pentru că unii ne-au trădat? Sau ar trebui să fim mai atenți cui deschidem ușa inimii noastre?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați mai putea avea încredere după o astfel de trădare?