Când soacra cere imposibilul: Povestea unei mese românești de Crăciun

— Irina, să nu-mi spui că iar vrei să comanzi mâncare de la restaurant! Sarmalele făcute în casă sunt altfel, știi bine!
Vocea soacrei mele, Viorica, răsuna în bucătărie ca un clopot spart. Era Ajunul Crăciunului, iar eu stăteam cu mâinile încrucișate, încercând să-mi adun curajul. Pe masă, lista cu ingrediente mă privea acuzator: varză murată, carne tocată, orez, condimente. Anul trecut încercasem să fac sarmale pentru prima dată și totul ieșise un dezastru – varza era prea acră, carnea crudă pe alocuri, iar Viorica nu pierduse ocazia să spună tuturor la masă: „Ei, nu-i ca la mine acasă, dar măcar a încercat.”

Acum, când mi-a cerut din nou să gătesc sarmalele, am simțit cum mi se strânge stomacul. Soțul meu, Sorin, stătea la geam și se prefăcea că nu aude discuția. Copiii alergau prin casă, entuziasmați de cadourile ascunse sub brad. Dar eu eram prinsă în capcana așteptărilor și a tradițiilor.

— Viorica, anul acesta chiar nu pot. Am avut o perioadă grea la serviciu, copiii au fost răciți… Nu vreau să stric din nou masa de Crăciun.

Soacra m-a privit lung, cu sprâncenele ridicate.

— Nu-i vorba doar de mâncare, Irina. E vorba de familie. De tradiție. Dacă nu faci tu sarmalele, cine să le facă? Eu nu mai am putere ca înainte.

Am simțit cum mă sufoc. De ce trebuia să fie totul pe umerii mei? De ce nu putea Sorin să gătească? Sau să comandăm pur și simplu ceva bun?

— Poate facem altceva anul acesta. Putem încerca o rețetă nouă sau…

— Nu! Sarmale să fie! Așa se face la noi în familie!

M-am uitat la Sorin cu disperare. El a ridicat din umeri.

— Mamă, dacă Irina nu vrea…

— Tu taci! Tu nici măcar nu știi să fierbi un ou!

M-am simțit mică și neputincioasă. Am ieșit pe balcon, cu ochii în lacrimi. M-am întrebat: oare chiar contează atât de mult sarmalele? Oare nu putem avea un Crăciun liniștit fără presiunea asta?

În seara aceea, după ce copiii au adormit, Sorin a venit lângă mine.

— Știu că e greu cu mama… Dar poate ar trebui să-i explici mai clar că nu vrei să faci sarmale. Să nu mai lași pe nimeni să te preseze.

— Și dacă se supără? Dacă spune iar tuturor că nu sunt bună de nimic?

— Las-o să spună. Noi știm cine ești.

A doua zi dimineață, Viorica a venit cu două sacoșe pline de varză și carne.

— Uite, ți-am adus tot ce-ți trebuie. Hai că te ajut eu!

Am simțit cum mă ia cu amețeală.

— Viorica, nu vreau să gătesc sarmale anul acesta. Nu vreau să gătesc deloc. Vreau doar să fim împreună și să ne bucurăm de Crăciun.

A urmat o tăcere apăsătoare. Soacra m-a privit ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Nu-ți pasă de tradiție! Nu-ți pasă de familie!

— Îmi pasă! Dar îmi pasă și de mine. Și vreau să fiu prezentă pentru copiii mei, nu obosită și nervoasă după ore întregi în bucătărie.

Viorica a plecat trântind ușa. Sorin a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

Ziua a trecut greu. M-am simțit vinovată, dar și ușurată. Am comandat mâncare de la un restaurant mic din cartier – sarmale, friptură, salată boeuf. Când a venit ora mesei, copiii au râs și au povestit despre Moș Crăciun. Sorin mi-a zâmbit complice.

La un moment dat, ușa s-a deschis încet. Viorica a intrat cu ochii roșii.

— Pot să stau cu voi?

Am dat din cap.

— Sarmalele sunt bune… — a spus ea după prima înghițitură. — Dar tot ale mele erau mai bune.

Am râs cu toții. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem o familie adevărată – cu bune și cu rele.

Seara târziu, când am rămas singură în bucătărie, m-am întrebat: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare când vom învăța să spunem „nu” fără frică? Poate că adevărata tradiție ar trebui să fie libertatea de a alege ce ne face fericite.