Când Soacra Mi-a Spus: „Deci, ce facem? Tu iei creditul.” Am Făcut Bagajele și M-am Întors la Mama

— Deci, ce facem, Ilinca? Tu iei creditul, nu? a spus soacra mea, ridicând sprâncenele și privindu-mă ca pe o străină. Eram în bucătăria lor, cu miros de ciorbă și cafea veche, iar Radu, soțul meu, stătea cu ochii în telefon, absent, ca de obicei. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Aveam doar nouăsprezece ani, proaspăt ieșită din liceu, și credeam că dragostea e de ajuns. Dar în casa lor, dragostea mea părea să se micșoreze cu fiecare zi care trecea.

— Nu știu, doamnă Maria, am început să spun, dar vocea mi-a tremurat. Nu am niciun venit stabil, abia am început să lucrez la magazinul din colț. Cum să iau eu credit?

Soacra a oftat teatral, s-a uitat la Radu, apoi la mine, de parcă eram o povară. — Păi cine să-l ia, dacă nu tu? Radu nu are carte de muncă, iar noi avem deja rate la casă. Dacă vrei să stai aici, trebuie să contribui. Nu-i așa, Radu?

Radu a ridicat din umeri, fără să mă privească. — Da, măi, Ilinca, nu te mai supăra. Toți avem probleme. Nu poți să te bazezi doar pe ai mei.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Mă uitam la el, la bărbatul pentru care renunțasem la facultate, la prieteni, la tot ce știam. Mă simțeam mică, invizibilă, ca o muscă prinsă în pânza unei păianjenese bătrâne și viclene. Soacra mea avea mereu ultimul cuvânt, iar eu eram mereu cea care trebuia să cedeze.

În seara aceea, după ce am spălat vasele și am strâns masa, m-am dus în camera noastră mică, cu pereți subțiri și patul scârțâind la fiecare mișcare. Radu era deja întins, cu ochii în telefon. Am încercat să vorbesc cu el, să-i spun cât de greu îmi este, dar m-a ignorat. — Lasă-mă, Ilinca, că am avut o zi grea. Nu mai începe.

Am plâns în tăcere, cu fața în pernă, ca să nu mă audă nimeni. Mă simțeam atât de singură, de parcă nu mai aveam pe nimeni pe lume. Mama mă sunase cu o zi înainte, să mă întrebe dacă sunt bine, dar nu avusesem curaj să-i spun adevărul. Nu voiam să o dezamăgesc, să-i arăt că am greșit alegându-l pe Radu.

Zilele au trecut greu. Soacra mă privea mereu cu suspiciune, îmi verifica fiecare pas, fiecare leu cheltuit. — Ai pus prea multă sare în ciorbă. — De ce ai lăsat lumina aprinsă la baie? — Nu ai spălat bine rufele. Mă simțeam ca o servitoare, nu ca o noră. Radu nu mă apăra niciodată. — Lasă, Ilinca, că așa e mama, nu te mai supăra. Dar eu mă supăram. Și mă simțeam tot mai străină în propria viață.

Într-o duminică, când toți erau acasă, soacra a venit la mine cu un teanc de hârtii. — Uite, aici sunt actele pentru credit. Trebuie doar să semnezi. E pentru frigiderul nou, că ăsta vechi nu mai merge. Și să nu uiți, plătești tu ratele, da? Că doar tu ai salariu.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. — Nu pot, doamnă Maria. Nu pot să-mi asum așa ceva. Eu abia mă descurc cu banii de mâncare.

— Atunci ce cauți aici? a zis ea, cu voce rece. Dacă nu poți să ajuți, poate ar fi mai bine să te gândești ce vrei de la viață. Radu, tu ce zici?

Radu a oftat, fără să mă privească. — Nu știu, mamă. Faceți cum credeți.

Atunci am știut că nu mai am ce căuta acolo. În noaptea aceea, mi-am făcut bagajele în tăcere. Am pus câteva haine, o fotografie cu mama și o carte pe care o citeam când eram mică. Am ieșit pe vârfuri, să nu trezesc pe nimeni. Am lăsat cheia pe masă și am ieșit în frigul dimineții, cu valiza în mână și inima frântă.

Când am ajuns la mama, ea m-a privit lung, cu ochii umezi. — Ilinca, ce s-a întâmplat?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mama m-a luat în brațe și mi-a spus că sunt acasă, că nu trebuie să-mi fie rușine. — Mai bine singură decât nefericită, fata mea. Ai făcut ce trebuia.

Au trecut luni de atunci. Radu nu m-a căutat niciodată. Soacra mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești mulțumită.” Dar eu nu eram nici mulțumită, nici fericită. Eram doar liberă. Am început să lucrez mai mult, să economisesc bani, să mă gândesc la viitorul meu. Uneori, noaptea, mă întreb dacă am făcut bine. Dacă dragostea chiar poate să învingă totul, sau dacă uneori trebuie să alegi să te salvezi pe tine însăți.

Oare câte fete ca mine mai trăiesc același coșmar, în case unde nu sunt văzute, unde nu sunt iubite? Și câte dintre ele au curajul să plece, să-și ia viața de la capăt? Poate că nu sunt singura. Poate că, dacă povestesc, cineva va avea curajul să spună: „Și eu am trecut prin asta.”