Când sprijinul devine povară: Povestea mea și a surorii mele, Ioana
— Nu mai pot, Ioana! Nu mai pot să fiu mereu aici, să-ți adun bucățile, să-ți ascult plângerile, iar tu să te comporți de parcă totul ți se cuvine!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de cafea arsă se amesteca cu tensiunea din aer. Ioana s-a oprit din mestecat cerealele și m-a privit cu ochii ei mari, verzi, plini de uimire și, parcă, un strop de dispreț.
— Ce ai pățit acum? Iar ai o zi proastă la muncă? Nu e vina mea că tu nu știi să te relaxezi, a zis ea, ridicând din umeri.
Am simțit cum ceva se rupe în mine. Ani de zile am fost acolo pentru ea. De când tata a plecat la muncă în Italia și mama s-a îmbolnăvit, eu am fost cea care a ținut familia pe linia de plutire. Eu am mers la ședințele ei cu profesorii, eu am stat nopți întregi lângă patul mamei la spital, eu am renunțat la facultatea din București ca să rămân acasă, în Bacău, să am grijă de toți. Ioana era atunci doar un copil, dar acum are 24 de ani și încă se comportă ca și cum lumea îi datorează totul.
— Nu e vorba despre muncă, Ioana! E vorba despre tine! Despre cum nu vezi niciodată ce fac pentru tine! Ai uitat când ți-am plătit chiria luna trecută? Sau când am stat cu tine toată noaptea după ce te-a părăsit Vlad? Sau când am renunțat la concediu ca să te ajut cu licența?
Ioana a dat ochii peste cap.
— Mereu trebuie să-mi amintești cât faci tu pentru mine. Poate că nu ți-am cerut niciodată nimic! Poate că vreau să fiu lăsată în pace!
M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras un pumn în stomac. Poate că nu mi-a cerut direct, dar mereu aștepta ajutorul meu. Când a rămas fără bani, m-a sunat plângând. Când s-a certat cu prietenele ei, eu am fost acolo. Când mama a murit acum doi ani, eu am organizat totul, iar Ioana abia dacă a reușit să vină la înmormântare.
Am ieșit din bucătărie trântind ușa. M-am dus în camera mea și m-am prăbușit pe pat. Lacrimile mi-au curs pe obraji fără oprire. M-am întrebat: oare chiar sunt eu vinovată? Oare chiar greșesc că îi reamintesc ce fac pentru ea? Sau poate că am făcut prea mult și am uitat să trăiesc pentru mine?
Telefonul a vibrat pe noptieră. Era un mesaj de la prietena mea cea mai bună, Mirela: „Ai nevoie de o pauză. Vino la mine diseară.”
Am stat mult pe gânduri. Mereu refuzam invitațiile prietenilor ca să fiu disponibilă pentru Ioana. Dar acum simțeam că nu mai pot continua așa. Am luat o geantă mică și am ieșit din casă fără să-i spun nimic surorii mele.
La Mirela acasă era liniște. Am băut un ceai și i-am povestit totul. Mirela m-a ascultat fără să mă întrerupă.
— Știi ce cred eu? Că ai făcut destul pentru toată lumea. E timpul să faci ceva și pentru tine. Ioana trebuie să învețe să se descurce singură.
Cuvintele ei au rămas cu mine toată noaptea. M-am gândit la toate momentele în care mi-am pus viața pe pauză pentru alții. La visurile mele abandonate: voiam să devin profesoară de limba română, dar am ajuns contabilă într-o firmă mică doar pentru că era aproape de casă. Voiam să călătoresc, dar nu am ieșit niciodată din țară.
A doua zi dimineață m-am întors acasă. Ioana era pe canapea, cu telefonul în mână.
— Unde ai fost? Am avut nevoie de tine aseară! Am avut un atac de panică și nu ai răspuns la telefon!
Am inspirat adânc.
— Ioana, trebuie să vorbim serios. Nu pot fi mereu aici pentru tine. Trebuie să înveți să te descurci singură. Eu… eu vreau să trăiesc și pentru mine.
A început să plângă.
— Deci mă abandonezi? Ca tata?
M-au durut cuvintele ei, dar nu m-am lăsat manipulată de vinovăție.
— Nu te abandonez. Dar nu mai pot trăi doar pentru tine. Dacă vrei ajutor, caută un terapeut. Eu te iubesc, dar trebuie să mă iubesc și pe mine.
A urmat o tăcere grea. Apoi Ioana s-a ridicat și a ieșit din casă fără să spună nimic.
În zilele următoare nu mi-a scris deloc. M-am simțit vinovată, dar și ușurată. Am început să ies mai des cu Mirela, am reluat cursurile online de literatură română și chiar mi-am planificat o excursie la Brașov.
După o săptămână, Ioana mi-a trimis un mesaj scurt: „Îmi pare rău. Poate ai dreptate.”
Nu știu dacă relația noastră va mai fi vreodată la fel. Dar știu că nu mai pot trăi doar pentru alții.
Oare câți dintre noi ne sacrificăm viața pentru familie fără să primim recunoștință? Unde tragem linia între iubire și pierderea propriei identități?