Când străinii îți bat la ușă: O noapte în care frica și încrederea se ciocnesc într-un bloc din București

— Cine e? am întrebat cu voce tremurată, uitându-mă prin vizorul ușii. Era aproape ora 22:00, iar blocul era scufundat în liniștea aceea apăsătoare de seară târzie. Pe hol, sub lumina chioară, am zărit o femeie cu ochii roșii de plâns, un bărbat cu o privire pierdută și un copil care strângea la piept un urs de pluș.

— Vă rugăm, deschideți! E urgent! a spus femeia, bătând din nou, mai tare.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu cunoșteam pe nimeni din bloc, mă mutasem de doar două luni în apartamentul acesta micuț din Drumul Taberei. Îmi plăcea liniștea, faptul că nu mă deranja nimeni. Dar acum, cineva insista să intre în viața mea, la propriu.

— Nu vă cunosc. Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să par calm.

Bărbatul s-a apropiat de ușă și a spus apăsat:

— Domnule, vă rog, e o greșeală. Acesta este apartamentul nostru! Noi am locuit aici înainte să plecăm în Italia. Avem acte, tot! Vă rugăm, lăsați-ne să intrăm măcar să vedem!

Mi s-a tăiat respirația. Cum adică? Eu luasem apartamentul cu chirie de la doamna Stanciu, o bătrână care părea cât se poate de sinceră. Am simțit cum mă cuprinde panica. Dacă am fost păcălit? Dacă nu aveam niciun drept să fiu aici?

— Nu pot să vă las să intrați. Îmi pare rău. Nu vă cunosc și nu știu despre ce vorbiți, am spus mai ferm decât mă simțeam.

Femeia a început să plângă și mai tare.

— Vă rugăm! Copilul nostru e bolnav, nu avem unde să mergem! Ne-au spus că apartamentul e liber! Cum să nu fie al nostru?

Am auzit pași pe hol. Vecina de vizavi, doamna Iliescu, a deschis ușa și a aruncat o privire curioasă.

— Ce se întâmplă aici? De ce faceți gălăgie la ora asta?

Bărbatul s-a întors spre ea:

— Doamnă, noi am locuit aici! Am venit din Italia și am găsit pe altcineva în casa noastră!

Doamna Iliescu s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate.

— Marius, tu ai acte pe apartament, nu?

— Da… adică… am contract de închiriere… dar nu știu ce să cred…

Femeia a început să tremure și copilul a început să plângă încetișor.

— Vă rog… măcar lăsați-ne să intrăm cinci minute… avem nevoie de ajutor…

Am simțit cum inima îmi bate nebunește. Să-i las? Dacă mint? Dacă vor să mă jefuiască? Dar dacă spun adevărul și chiar au nevoie?

Mi-am amintit de tata, care mereu îmi spunea: „Nu deschide ușa străinilor, Marius! Lumea nu mai e ca pe vremuri.” Dar mama era opusul: „Ajută oamenii când poți. Niciodată nu știi când vei avea tu nevoie.”

Am stat câteva secunde care mi s-au părut ore. Apoi am spus:

— Nu pot să vă las să intrați, dar pot suna la poliție ca să clarificăm situația.

Bărbatul a dat din cap obosit.

— Sună… Nu mai avem nimic de pierdut.

Am sunat la 112 cu mâinile tremurânde. În timp ce așteptam echipajul, femeia s-a așezat pe jos lângă ușă cu copilul în brațe. Am auzit-o șoptindu-i:

— O să fie bine, puiule… O să găsim o soluție…

Când au venit polițiștii, tot blocul era treaz. Vecinii ieșiseră pe holuri, fiecare cu părerea lui:

— Eu zic că minte băiatul ăsta! L-am văzut doar de două ori!
— Nu cred că bătrâna Stanciu ar fi făcut așa ceva!
— Săracii oameni… uite copilul cum plânge!

Polițiștii au cerut actele tuturor. Eu le-am dat contractul meu de închiriere. Bărbatul le-a arătat niște acte vechi, din 2010.

— Domnul Marius are contract valabil pe numele dumnealui. Dumneavoastră ați vândut apartamentul în 2015, conform extrasului de carte funciară. Îmi pare rău, dar nu mai este locuința dumneavoastră.

Femeia a izbucnit în plâns.

— Ne-au mințit… Ne-au spus că e liber… Am pierdut tot…

Polițistul i-a privit cu milă.

— Aveți unde să mergeți? Vreți să vă ajutăm cu ceva?

Bărbatul a dat din cap că nu. Au plecat încet pe scări, copilul privind înapoi spre mine cu ochi mari și triști.

Am rămas sprijinit de ușă mult timp după ce liniștea s-a reinstalat pe palier. M-am simțit vinovat că nu i-am putut ajuta mai mult, dar și ușurat că nu am deschis ușa unor necunoscuți. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău. Unde se termină datoria față de ceilalți și unde începe grija pentru propria siguranță?

A doua zi dimineață am găsit pe preș la ușă un bilet scris stângaci: „Ne pare rău că v-am deranjat. Să aveți parte doar de oameni buni.”

M-am uitat lung la hârtia mototolită și m-am întrebat: oare noi, oamenii din blocuri reci și gri, mai știm să avem încredere unii în alții? Sau frica ne-a transformat în străini pentru totdeauna?