Când tăcerea se așterne între mamă și fiu: povestea mea și a lui Vlad

— Vlad, mă auzi? Te rog, răspunde-mi! vocea mea răsuna în bucătăria goală, spartă doar de ecoul propriilor mele cuvinte. Era a treia oară în acea săptămână când îi lăsam un mesaj vocal. Telefonul rămânea mut, la fel ca și inima mea. M-am așezat la masă, cu mâinile tremurânde, privind poza lui de la absolvire. Zâmbea larg, cu ochii aceia albaștri pe care îi moștenise de la mine. Atunci nu știam că zâmbetul acela va deveni amintire.

Totul a început când Vlad a cunoscut-o pe Irina. Era frumoasă, sigură pe ea, cu un aer de superioritate care mă făcea să mă simt mică în propria casă. La început am încercat să o cunosc, să-i arăt că sunt deschisă, dar ea mă privea mereu de parcă eram un obstacol. Într-o seară, după ce au plecat de la noi, Vlad m-a sunat.

— Mamă, Irina crede că ar trebui să fiu mai independent. Că ar trebui să… să nu mai depind atât de mult de tine.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Vlad, eu nu vreau decât să fii fericit. Dar să nu uiți că sunt mama ta. Oricât ai crește, tot copilul meu rămâi.

A tăcut. Apoi a spus încet:

— O să te sun mai rar o perioadă. Să nu te superi.

Nu m-am supărat atunci. Am plâns. Am plâns ca atunci când l-am lăsat prima dată la grădiniță și el s-a uitat după mine cu ochii mari și speriați. Dar acum nu mai era copilul meu mic. Era un bărbat care se îndepărta de mine cu fiecare zi.

Sărbătorile au venit și au trecut fără el. Îi trimiteam mesaje: „Crăciun fericit, Vlad! Te iubesc.” Niciun răspuns. Prietenele mele mă întrebau ce face Vlad și eu mințeam: „E ocupat cu serviciul.” În realitate, nu știam nimic despre el. Mă uitam pe Facebook la poze cu el și Irina la munte, la mare, râzând împreună. Parcă trăia o viață paralelă, fără mine.

Într-o zi, am primit un mesaj de la el: „Mamă, te rog să nu mă mai cauți pentru o vreme. Am nevoie de spațiu.”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să-i răspund, să-l întreb ce am făcut greșit, dar m-am oprit. Poate chiar eu eram problema. Poate îl sufocasem prea mult, poate nu-i dădusem destulă libertate.

Sora mea, Mariana, încerca să mă liniștească:

— Elena, lasă-l să-și trăiască viața. Toți copiii se desprind la un moment dat.

— Dar nu așa! Nu cu tăcere! Nu cu răceala asta…

M-am refugiat în muncă și în grija pentru grădina mea. Fiecare floare plantată era ca o rugăciune pentru Vlad. Seara, când casa era goală și liniștea prea apăsătoare, îmi imaginam că deschide ușa și strigă: „Mamă, am venit!” Dar ușa rămânea mereu închisă.

Au trecut luni. Într-o zi, am văzut-o pe Irina în oraș. M-a privit scurt și a trecut mai departe ca și cum nu m-ar fi cunoscut niciodată. M-am simțit invizibilă, ștearsă din viața fiului meu.

Într-o seară ploioasă, am primit un telefon de la o vecină:

— Elena, l-am văzut pe Vlad la spital. Nu știu ce s-a întâmplat…

Inima mi-a sărit din piept. Am alergat până acolo fără să simt ploaia sau frigul. L-am găsit pe Vlad pe un pat de spital, cu fața palidă și ochii obosiți.

— Mamă… a șoptit el când m-a văzut.

Am izbucnit în lacrimi și l-am strâns în brațe.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic grav… doar stres… Am avut un atac de panică la serviciu.

Irina era acolo, dar stătea într-un colț, cu telefonul în mână. Nu s-a apropiat de noi.

— Vlad, mi-ai lipsit atât de mult…

El m-a privit lung.

— Știu… Îmi pare rău că te-am rănit.

Am stat lângă el toată noaptea. Am vorbit despre copilărie, despre tata care ne-a părăsit când Vlad avea doar șapte ani, despre cum am crescut împreună. Dimineața, Irina a venit lângă pat.

— Vlad, trebuie să plecăm. Ai promis că nu mai lași pe nimeni să te streseze.

El s-a uitat la mine cu ochii aceia triști.

— Mamă… cred că trebuie să plec.

Am simțit că-l pierd din nou. Dar de data asta am înțeles că nu pot lupta împotriva dorinței lui de a-și trăi viața după propriile reguli.

Au trecut ani de atunci. Vlad mă sună rar, dar fiecare apel e ca o gură de aer proaspăt pentru sufletul meu obosit. Încerc să nu-l mai sufoc cu dragostea mea, dar dorul nu dispare niciodată.

Uneori mă întreb: unde se termină dragostea de mamă și unde începe nevoia de control? Oare am greșit iubindu-l prea mult? Sau poate lumea asta grăbită ne face să uităm cât de mult contează legătura dintre mamă și fiu?

Voi ce credeți? E vina mea că l-am pierdut sau pur și simplu așa e viața?