Când tata a pierdut totul și mama nu ne-a iertat niciodată

— Nu vreau să aud nicio scuză, Gheorghe! Ai distrus totul!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ciorbă rece. Tata stătea în prag, cu palmele transpirate strângându-și șapca veche. Eu, Irina, aveam șaisprezece ani și simțeam cum lumea mi se prăbușește sub picioare.
— Nu am vrut… a șoptit el, dar mama l-a întrerupt cu un gest tăios.
— Nu mă interesează! Cum să pierzi serviciul după douăzeci de ani? Ce-o să facem acum? Cu ce plătim rata la apartament?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tata fusese dat afară de la fabrica de mobilă din cauza restructurărilor. Mama, profesoară de română, abia reușea să țină pasul cu facturile.
În acea seară, tata a dormit pe canapea. Eu m-am furișat la el, i-am adus o pătură și am încercat să-i spun că totul va fi bine. Dar nu am crezut nici eu ce spuneam.
Zilele au trecut greu. Tata a încercat să găsească de lucru, dar nimeni nu angaja bărbați de cincizeci de ani fără diplomă. Mama a început să vină tot mai târziu acasă, evitându-ne privirile. Într-o zi, a izbucnit:
— Dacă nu sunteți în stare să contribuiți, măcar nu mai consumați!
Am simțit că mă sufoc. Am început să lipsesc de la școală, să mă ascund în parc, să nu mai aud certurile. Prietena mea, Loredana, mă întreba mereu:
— Irina, ce se întâmplă cu tine?
Dar nu puteam să-i spun. Mi-era rușine.
Într-o seară, tata a plecat. A lăsat un bilet: „Nu vreau să vă mai fiu povară. O să mă descurc.” Mama a plâns atunci, dar nu l-a sunat. Eu am rămas între două lumi: una în care îl uram pentru că ne-a abandonat și alta în care îl înțelegeam.
Anii au trecut. Am terminat liceul cu greu, am muncit ca ospătăriță ca să pot plăti chiria după ce banca ne-a luat apartamentul. Mama s-a mutat la sora ei, la Bacău, și nu mi-a mai vorbit aproape deloc. Doar de sărbători primeam câte un mesaj sec: „Să fii bine.”
Am încercat să-mi refac viața. M-am căsătorit cu Vlad, un băiat bun, muncitor, dar nici noi nu am dus-o ușor. Am avut o fetiță, Ana, și am simțit pentru prima dată că viața are sens. Dar mereu, undeva în fundal, era vocea mamei: „Nu mă interesează! Cum să pierzi serviciul după douăzeci de ani?”
Într-o zi, am primit un telefon de la mătușa mea:
— Irina, mama ta nu se simte bine. Are probleme cu inima. Nu mai poate să se descurce singură.
Am simțit un gol în stomac. Să mă întorc la ea? Să o ajut, după tot ce a fost? Vlad m-a privit lung:
— E mama ta, Irina. Nu poți s-o lași așa.
Dar eu nu eram sigură. Am mers la Bacău, cu inima strânsă. Mama era slabă, cu ochii adânciți în orbite. Când m-a văzut, a întors capul.
— De ce ai venit?
— Pentru că ai nevoie de ajutor.
— Nu am nevoie de nimic de la tine.
Am rămas câteva zile, făcând curat, gătind, ducând-o la doctor. Într-o noapte, am auzit-o plângând. M-am dus la ea și am întrebat-o:
— De ce nu poți să mă ierți?
— Nu pe tine nu pot să te iert, ci pe mine. Pentru că nu am știut să fiu mai bună.
Am plâns amândouă. Dar nu a fost o împăcare adevărată.
Acum, mama are nevoie de tratamente scumpe. Eu și Vlad abia ne descurcăm cu ratele și cu Ana. Mă simt prinsă între datoria de fiică și nevoia de a-mi proteja familia. Sora mea nu vrea să audă de ea.
În fiecare seară mă întreb: dacă o ajut pe mama, risc să-mi pierd familia? Dacă nu o ajut, o să mă pot ierta vreodată?
Poate că nu există răspunsuri simple. Dar voi ce ați face în locul meu? Cum împaci trecutul cu prezentul, când totul doare atât de tare?