Când Tata Nu Pleacă Niciodată: Povestea Unei Invazii Silențioase

— Darius, iar ai uitat să pui sare în supă? vocea domnului Ștefan răsună din bucătărie, tăioasă ca o lamă. Mă opresc în prag, cu mâinile transpirate și inima bătându-mi nebunește. Nu e casa lui, îmi spun în gând, dar de fiecare dată când vine aici, totul pare să-i aparțină: masa, canapeaua, chiar și liniștea dintre pereți.

— O să pun acum, răspund încet, evitând privirea Hanei. Ea stă la masă, cu ochii în telefon, dar știu că aude tot. De când ne-am mutat la București, speram să fim doar noi doi, să ne construim viața noastră. Dar tata ei a găsit mereu motive să vină: ba că are treabă prin oraș, ba că îi e dor de Hana, ba că nu se simte bine singur la Ploiești.

La început am încercat să fiu politicos. Am râs la glumele lui despre politică și am ascultat poveștile despre tinerețea lui la combinat. Dar după câteva luni, fiecare weekend a devenit un test de răbdare. Îmi invada spațiul, critica tot ce făceam și nu ezita să-mi spună cum ar trebui să-mi trăiesc viața.

— Darius, nu te supăra, dar tu chiar nu știi să gătești. Pe vremea mea, bărbații erau bărbați! Așa îi spunea Hanei când credea că nu aud. Ea ridica din umeri și schimba subiectul. Dar eu simțeam cum mă strâng pereții casei.

Într-o seară de vineri, după ce domnul Ștefan a adormit pe canapea cu televizorul urlând la maxim, m-am așezat lângă Hana.

— Nu mai pot, i-am spus încet. Simt că nu mai am loc aici.

Ea s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut ceva imposibil.

— E tata… Ce vrei să fac? Să-l dau afară?

— Nu… Dar nici nu putem trăi așa. Nu mai vorbim decât despre el. Nu mai suntem noi doi.

A tăcut. Știam că îi e greu. Știam că îl iubește și că îi e milă de el. Dar eu? Cine avea grijă de mine?

Sâmbătă dimineață, domnul Ștefan a intrat peste mine în baie.

— Hai, Darius, te miști prea încet! Am nevoie la baie!

Am ieșit fără să spun nimic. M-am uitat în oglindă și mi-am văzut chipul obosit, ochii roșii de nesomn. M-am întrebat când am început să dispar din propria viață.

În acea zi am decis să vorbesc cu el. Când Hana a ieșit la cumpărături, m-am așezat lângă el pe balcon.

— Domnule Ștefan…

— Da, băiete?

— Apreciez că veniți des la noi… Dar poate ar fi bine să ne mai lăsați și pe noi singuri uneori.

M-a privit lung, cu sprâncenele ridicate.

— Ce vrei să spui? Că deranjez?

— Nu… Doar că… Avem nevoie de intimitate. Să fim o familie.

A oftat zgomotos.

— Darius, eu nu mai am pe nimeni. Dacă nu vin aici, stau singur ca un câine. Voi sunteți tot ce am.

M-am simțit vinovat instantaneu. Dar tot nu era corect față de mine sau față de Hana.

Când ea s-a întors acasă și a simțit tensiunea din aer, m-a tras deoparte.

— Ce-ai făcut?

— Am vorbit cu el… I-am spus că avem nevoie de spațiu.

A început să plângă.

— Nu înțelegi! Dacă îl rănim… dacă pățește ceva?

Am îmbrățișat-o strâns.

— Și noi? Dacă ne pierdem pe noi?

În acea noapte n-am dormit deloc. L-am auzit pe domnul Ștefan plimbându-se prin casă. Dimineața a plecat fără să spună nimic. Hana a stat toată ziua în pat, cu ochii roșii de plâns.

Au trecut două săptămâni fără niciun semn de la el. Tensiunea dintre noi creștea cu fiecare zi. Într-un final, Hana mi-a spus:

— Trebuie să mergem la Ploiești. Să vedem dacă e bine.

Am mers împreună. L-am găsit pe domnul Ștefan stând singur în bucătărie, cu o sticlă de vin pe jumătate goală.

— Ați venit…

Nu ne-a certat. Nu ne-a reproșat nimic. Doar s-a uitat la noi cu ochii goi.

În drum spre București am tăcut amândoi. În acea seară am stat față în față la masă și am vorbit pentru prima dată sincer despre frică: frica ei de a-și pierde tatăl, frica mea de a mă pierde pe mine însumi.

Am decis să stabilim limite: vizite planificate, weekenduri doar pentru noi doi, apeluri telefonice regulate. A fost greu la început — pentru toți trei. Dar încet-încet am început să respirăm din nou.

Acum mă uit la Hana cum râde la telefon cu tatăl ei și mă gândesc cât de greu e uneori să găsești echilibrul între iubire și libertate.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne mai aparțin? Cât putem sacrifica din noi pentru cei pe care-i iubim fără să ne pierdem cu totul?