Când totul s-a prăbușit: povestea mea după divorț

— Nu pot să cred, Irina! Cum adică totul e pe numele tău? Am muncit împreună pentru casa asta, pentru mașina asta, pentru fiecare lucru din apartamentul ăsta! — vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Irina stătea în fața mea, cu brațele încrucișate, privindu-mă de parcă eram un străin.

— Așa ai vrut tu, Vlad. Ți-ai dorit să fie simplu, să nu ne complicăm cu acte și hârtii. Eu doar am semnat unde mi-ai spus. — răspunsul ei era calm, aproape cinic.

În acel moment, am simțit cum tot ce construisem în zece ani se destramă într-o secundă. Nu era doar despre bunuri. Era despre încredere, despre promisiuni, despre viața pe care o credeam a mea. M-am așezat pe marginea patului, încercând să-mi adun gândurile.

Divorțul nostru nu a venit ca un trăsnet din senin. De luni bune ne certam din orice: facturi neplătite la timp, cine duce gunoiul, cine uită să cumpere pâine. Dar niciodată nu m-am gândit că Irina ar putea să mă lase fără nimic. Aveam impresia că suntem o echipă, chiar și atunci când ne certam.

— Vlad, nu vreau să ne certăm mai mult decât trebuie. Avocatul meu a spus că așa stau lucrurile. Dacă vrei să discuți, discutăm cu el. — vocea ei era tăioasă, fără urmă de regret.

Am ieșit din apartament cu un rucsac și două sacoșe de haine. Mașina? Era pe numele ei. Casa? La fel. Contul comun? Gol. M-am trezit la 38 de ani într-o garsonieră închiriată la periferie, cu o saltea veche și un frigider gol. Prietenii mei? Majoritatea erau prieteni comuni și au rămas de partea Irinei sau s-au făcut nevăzuți.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Mă trezeam dimineața și nu știam unde sunt. Mergeam la muncă pe jos sau cu autobuzul, simțindu-mă ca un copil pedepsit. La birou încercam să par normal, dar colegii șușoteau pe la colțuri. Șeful meu, domnul Petrescu, m-a chemat într-o zi la el:

— Vlad, știu că treci printr-o perioadă grea, dar trebuie să te concentrezi la proiectul ăsta. Nu vreau să pierdem clientul.

Am dat din cap și am ieșit fără să spun nimic. Nu aveam chef de nimeni și de nimic. Seara mă uitam la pereții goi ai garsonierei și mă întrebam unde am greșit.

Mama mă suna zilnic:

— Vlad, vino acasă la noi câteva zile! Nu poți sta singur așa!

Dar nu voiam să le arăt cât de jos am ajuns. Tata nici nu voia să audă de Irina:

— Ți-am spus eu că fata asta e prea rece! Dar tu nu și nu!

Adevărul e că nici eu nu mai știam cine sunt fără Irina. Toată viața mea gravita în jurul ei: concediile, mesele de duminică la părinții ei, planurile de viitor. Acum eram doar eu și liniștea apăsătoare a unei camere străine.

Într-o seară, după ce am băut două beri ieftine din frigider, am sunat-o pe sora mea, Simona:

— Simona, tu crezi că eu sunt de vină?

A oftat lung:

— Vlad, nu e vorba de vină. Uneori oamenii se schimbă sau nu mai pot merge împreună. Dar nu meriți să rămâi fără nimic! Trebuie să lupți pentru ce e al tău.

Dar cum să lupți când totul e pierdut? Avocatul mi-a spus clar:

— Fără acte, fără dovezi… e greu să recuperezi ceva.

Am început să mă gândesc la toate momentele în care am lăsat de la mine „pentru liniște”. Când am acceptat ca mașina să fie pe numele Irinei „că e mai simplu”. Când am semnat credite fără să citesc detaliile „că avem încredere unul în altul”. Toate compromisurile mici care acum mă lăsaseră gol.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, m-am întâlnit cu Irina la notar pentru ultimele acte. Era îmbrăcată elegant, cu același parfum scump care mă făcea cândva să tresar de dor. Acum îmi provoca greață.

— Vlad, sper să-ți găsești liniștea — mi-a spus înainte să plece.

Am rămas singur în fața ușii notarului, cu o mapă subțire în mână și un gol imens în suflet.

Au trecut luni până am reușit să dorm o noapte întreagă fără să visez că mă întorc acasă și găsesc totul gol. Am început să ies din nou cu prietenii vechi din liceu — cei care nu o plăcuseră niciodată pe Irina și care acum mă ascultau fără să mă judece.

La muncă am început să mă implic mai mult, iar domnul Petrescu m-a chemat din nou:

— Vlad, văd că ți-ai revenit! Poate ar trebui să te gândești la o promovare.

Nu era mult, dar era un început. Am început să pun bani deoparte pentru o mașină second-hand și mi-am cumpărat o bicicletă ca să nu mai depind de autobuz.

Într-o seară, după ce am ajutat-o pe Simona cu mutatul într-un apartament nou, am stat pe balcon și am privit orașul luminat:

— Știi ce e ciudat? — i-am spus — Parcă abia acum învăț cine sunt eu cu adevărat.

Simona a zâmbit:

— Poate că uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești.

Nu știu dacă am găsit răspunsurile pe care le caut. Încă mă întreb dacă a meritat tot ce am sacrificat pentru „liniște” sau dacă ar fi trebuit să fiu mai atent la semnele care anunțau sfârșitul.

Voi ce credeți? E mai bine să riști totul pentru dragoste sau să-ți păstrezi mereu o parte doar pentru tine?