Când totul se prăbușește: Povestea mea după treizeci de ani de căsnicie

— Nu mai are rost, Maria. Am încercat tot ce se putea, spuse Doru, cu vocea aceea calmă care mă scotea din minți.
Stătea în mijlocul sufrageriei, cu cutiile la picioare, iar eu mă agățam de marginea mesei, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.
— Și copiii? Ce le spunem? am întrebat, deși știam deja răspunsul.
— Sunt mari, Maria. Au viețile lor. Nu mai suntem datori nimănui, doar nouă înșine.

Așa a început sfârșitul. După treizeci de ani în care am fost „soția lui Doru” și „mama lui Vlad și a Ilincăi”, am rămas doar Maria. Fără titluri, fără roluri, fără sens.

Când Doru a plecat, casa a devenit prea mare și prea tăcută. Am rămas cu pereții goi, cu mirosul lui de aftershave impregnat în perne și cu o tăcere care mă apăsa pe piept ca o piatră. Vlad era la Cluj, la masterat, iar Ilinca se mutase la București cu iubitul ei, Rareș. Mă sunau din când în când, dar discuțiile erau scurte, politicoase, ca și cum nu voiau să deschidă cutia Pandorei a durerii mele.

În primele săptămâni, nu am ieșit din casă. Mă trezeam dimineața, făceam cafeaua pentru doi, apoi realizam că nu mai are cine să o bea. Mă uitam la ceas, așteptând să aud cheia în ușă, deși știam că nu va mai veni nimeni. Prietenele mă sunau, dar nu răspundeam. Ce să le spun? Că nu mai știu cine sunt? Că mi-e frică să trăiesc singură?

Într-o seară, după ce am plâns până am adormit, am visat-o pe mama. Stătea la masa din bucătărie, cu mâinile încrucișate pe șorțul ei vechi. „Maria, viața nu se termină când pleacă cineva. Se termină când încetezi să mai speri.” M-am trezit cu lacrimi pe obraji și cu un gând care nu-mi dădea pace: dacă nu mai sunt soție sau mamă, cine sunt eu?

Am început să ies din casă. La început, doar până la magazinul din colț. Apoi, într-o zi, am intrat în librăria din centru, unde nu mai fusesem de ani de zile. Am cumpărat o carte de poezii de Ana Blandiana și am citit-o pe nerăsuflate, pe o bancă din parc. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că trăiesc.

Într-o duminică, la biserică, m-am întâlnit cu doamna Stanciu, fosta mea profesoară de română. M-a privit lung și mi-a spus: „Maria, ai fost mereu o femeie puternică. Nu lăsa nimic să te doboare.” Am zâmbit politicos, dar în sufletul meu era furtună.

Seara, Vlad m-a sunat.
— Mamă, ești bine?
— Sunt… încerc să fiu, am răspuns, încercând să-mi ascund vocea tremurândă.
— Dacă vrei, vin acasă weekendul viitor.
— Nu, dragul meu. Trebuie să învăț să fiu bine și singură.

După ce am închis, am izbucnit în plâns. Nu voiam să fiu o povară pentru copiii mei. Dar nici nu știam cum să fiu altfel decât am fost toată viața: pentru ceilalți.

Într-o zi, am găsit într-un sertar vechi un caiet de rețete scris de mână, cu pagini îngălbenite. Era de la bunica mea, Sofia. Am început să gătesc din nou, doar pentru mine. Am făcut cozonac, deși nu era Paștele, și am împărțit felii vecinilor de pe scară. Am simțit pentru prima dată că pot să ofer ceva fără să aștept nimic în schimb.

La serviciu, colegele mă priveau cu milă. „Săraca Maria, a rămas singură după atâția ani.” Dar într-o zi, când șefa mi-a spus că ar trebui să mă ocup de un proiect nou, am simțit un fior de entuziasm. Am acceptat provocarea și, pentru prima dată după mult timp, m-am simțit utilă.

Sâmbătă seara, am ieșit la film cu Anca, colega mea de birou. Am râs, am povestit despre bărbați, despre copii, despre visele pe care le-am îngropat sub griji și compromisuri. La final, Anca m-a întrebat:
— Tu ce-ți dorești cu adevărat, Maria?
Am rămas pe gânduri. Nu știam să răspund.

Într-o zi de primăvară, am decis să plec singură într-o excursie la munte. Am urcat pe un traseu ușor, iar sus, privind orașul de departe, am simțit că pot respira din nou. Nu mai eram doar o victimă a circumstanțelor. Eram o femeie care încearcă să se regăsească.

Când Vlad și Ilinca au venit acasă de Paște, au găsit o altă Maria. O mamă care nu mai plângea în fiecare seară, ci gătea cu drag și povestea cu pasiune despre cărțile citite și excursiile făcute. Au privit mirați, dar și ușurați.

Într-o seară, Doru m-a sunat. Vocea lui era stinsă.
— Maria… ai reușit să mergi mai departe?
Am zâmbit trist.
— Încerc, Doru. Încerc în fiecare zi.

Acum, când privesc în urmă, nu mai văd doar durere. Văd curajul de a mă ridica din cenușă și de a-mi construi o viață nouă. Nu știu ce va aduce viitorul, dar știu că nu mai sunt prizoniera trecutului.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să ne întrebăm: cine sunt eu, dincolo de rolurile pe care le-am jucat o viață întreagă?