Când trecutul revine: Întâlnirea care mi-a schimbat viața

— Nu pot să cred că ești aici, am șoptit, cu mâinile tremurând pe marginea mesei din bucătăria mamei. Era o seară de aprilie, ploaia bătea în geamuri, iar în fața mea stătea omul pe care îl urâsem mai mult decât pe oricine: tatăl meu, Doru. Nu-l mai văzusem de doisprezece ani, de când ne-a părăsit fără nicio explicație, lăsându-ne pe mine și pe mama să ne descurcăm singure, cu datorii, cu rușinea și cu întrebările fără răspuns.

— Ana, știu că nu merit să fiu aici, dar trebuie să vorbim, a spus el, cu vocea spartă, evitându-mi privirea. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mama stătea în colțul camerei, cu ochii roșii de la plâns, și nu scotea niciun cuvânt. Tăcerea era apăsătoare, iar eu simțeam că mă sufoc.

Mi-am amintit de ziua aceea, când aveam șaisprezece ani și l-am văzut plecând cu valiza în mână, fără să se uite înapoi. Am alergat după el pe scări, am țipat, am plâns, dar el nu s-a întors. În anii care au urmat, am învățat să mă descurc fără el. Am muncit în timpul facultății, am avut grijă de mama când s-a îmbolnăvit, am renunțat la visele mele ca să pot plăti facturile. Și acum, după tot acest timp, el era aici, cerându-mi să-l ascult.

— Ce vrei de la noi? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc furia. — Ai venit să ne ceri bani? Să ne spui că ai nevoie de ajutor? Sau doar să-ți liniștești conștiința?

El a oftat adânc. — Ana, nu am venit să vă cer nimic. Am venit să vă spun adevărul. Știu că nu mă vei ierta, dar nu mai pot trăi cu povara asta.

Mama s-a ridicat încet și a ieșit din cameră, lăsându-ne singuri. Am rămas cu privirea fixată pe el, încercând să-mi dau seama dacă minte sau nu. Doru părea mai bătrân, cu părul încărunțit și ochii obosiți. Nu mai era bărbatul puternic din amintirile mele, ci un om frânt.

— Când am plecat, nu am făcut-o pentru că nu v-am iubit, a început el, cu vocea tremurândă. — Am făcut-o pentru că am fost șantajat. Aveam datorii mari la niște oameni periculoși. Dacă nu plecam, v-ar fi făcut rău vouă. Am crezut că, dacă dispar, vă protejez.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. — Și de ce nu ne-ai spus nimic? De ce nu ai avut încredere în noi?

— Mi-a fost frică, Ana. Mi-a fost frică să nu vă pierd. Și, în final, tot v-am pierdut.

Am izbucnit în plâns, furia și durerea amestecându-se într-un nod greu de suportat. — Știi ce a însemnat pentru mine să cresc fără tată? Să văd cum mama se stinge puțin câte puțin, cum oamenii ne priveau cu milă sau cu dispreț? Ai idee cât de greu mi-a fost?

El a dat din cap, cu lacrimi în ochi. — Știu, Ana. Și nu pot să-ți cer să mă ierți. Dar vreau să știi că nu v-am uitat niciodată. Am urmărit de departe tot ce ați făcut. Am trimis bani, anonim, când am putut. Dar nu am avut curajul să mă întorc până acum.

Am rămas tăcuți câteva minute, fiecare pierdut în propriile gânduri. În mintea mea se derulau toate momentele grele, toate întrebările fără răspuns, toate nopțile în care am visat că se va întoarce și totul va fi ca înainte. Dar nu era ca înainte. Eram adultă, cu propriile răni și propriile decizii de luat.

— Ce vrei să fac acum? am întrebat, cu vocea stinsă. — Să te iert? Să uit tot ce s-a întâmplat?

— Nu, Ana. Nu vreau să uiți. Vreau doar să știi adevărul. Și, dacă poți, să-mi dai o șansă să fiu din nou parte din viața ta. Nu ca înainte, ci așa cum poți tu să accepți.

Mama a revenit în cameră, cu ochii roșii, dar mai liniștită. — Doru, nu poți să repari totul cu câteva cuvinte. Dar dacă ai spus adevărul, măcar ai făcut primul pas. Ana, alegerea e a ta.

Am privit-o pe mama, apoi pe el. În sufletul meu era un război. O parte din mine voia să-l alunge, să nu-l mai vadă niciodată. Cealaltă parte, cea care încă mai tânjea după un tată, voia să creadă că oamenii se pot schimba, că iertarea e posibilă.

— Nu știu dacă pot să te iert, am spus, cu lacrimi în ochi. — Dar pot să încerc. Pentru mine, nu pentru tine. Pentru că nu vreau să trăiesc toată viața cu ura asta în suflet.

El a zâmbit trist. — E tot ce pot spera, Ana.

În acea seară, am stat toți trei la masă, în tăcere, fiecare cu gândurile și durerile lui. Nu s-a rezolvat nimic peste noapte, dar pentru prima dată după mulți ani, am simțit că am făcut un pas spre vindecare.

Mă întreb și acum: oare cât de mult putem ierta? Și dacă iertarea nu e pentru celălalt, ci pentru noi înșine, ca să putem merge mai departe?