Când ușile se închid: Mărturisirea unei mame uitate

— Ioana, de ce nu mai vii pe la mine? De ce nu răspunzi la telefon? Glasul meu tremura, iar mâinile îmi erau reci ca piatra. Era a treia oară în acea săptămână când încercam să-mi sun fiica, dar de fiecare dată primeam același răspuns sec: „Mamă, sunt ocupată. Vorbim altădată.”

Nu mai știam când începuse totul. Poate în ziua în care l-a adus pe Darius acasă, cu zâmbetul acela larg și ochii lui albaștri, de parcă ar fi vrut să mă cucerească. Atunci am simțit pentru prima dată că pierd ceva. Nu pe Ioana, ci locul meu în viața ei. Darius era politicos, dar mereu distant. Nu mi-a spus niciodată pe nume, doar „doamnă Milena”, de parcă eram o străină. La început am crezut că e doar timid, dar cu timpul am înțeles că nu mă voia aproape.

— Ioana, nu crezi că mama ta ar putea să stea cu noi de Paște? am auzit într-o zi vocea soacrei lui Darius, la telefon, când am trecut pe lângă ușa întredeschisă. Ioana a oftat și a răspuns încet:
— Nu știu, mamă, Darius nu prea vrea. Zice că e prea multă lume, că nu vrea agitație.

Atunci am simțit cum mi se strânge inima. Eu, care am crescut-o singură, care am muncit nopți întregi ca să nu-i lipsească nimic, nu mai aveam loc la masa lor. Am plâns în tăcere, să nu mă audă nimeni. Nici măcar vecina, tanti Florica, care mereu mă întreba de ce nu vin copiii pe la mine.

— Milena, nu te supăra, dar poate că exagerezi, mi-a spus ea într-o zi, când m-a văzut cu ochii roșii. Poate că Ioana are și ea viața ei acum.

Dar cum să nu mă doară? Cum să nu simt că mă sufoc, când văd poze cu ei pe Facebook, la munte, la mare, cu zâmbete largi, iar eu primesc doar mesaje scurte, fără suflet? „Mamă, suntem bine. Te pup.”

Într-o zi, am decis să merg neanunțată la ei. Am cumpărat cozonac, am pus într-o sacoșă câteva borcane cu dulceață și am pornit spre apartamentul lor din Militari. Am sunat la ușă, cu inima cât un purice. Darius mi-a deschis. S-a uitat la mine, apoi la sacoșă, și a spus:
— Ioana nu e acasă. E la cumpărături. Dar poți să lași lucrurile aici.

Am intrat, dar atmosfera era rece. M-am așezat stingheră pe marginea canapelei, iar Darius s-a retras în dormitor. Am rămas singură, cu borcanele mele, cu mirosul de cozonac și cu tăcerea apăsătoare. Când a venit Ioana, a zâmbit forțat:
— Mamă, trebuia să mă suni înainte. Darius nu prea suportă surprizele.

Atunci am simțit că nu mai am ce căuta acolo. Am plecat fără să spun nimic. Pe drum, am plâns ca un copil. Mă simțeam ca o povară, ca o haină veche aruncată într-un colț.

Au trecut luni. Ioana mă suna tot mai rar. De Crăciun, am primit un mesaj: „Sărbători fericite, mamă! Ne vedem după Revelion.” Dar nu ne-am văzut. Am stat singură, cu televizorul pornit, privind la familii fericite, la mese pline, la râsete și îmbrățișări. Eu aveam doar liniștea apăsătoare a apartamentului meu.

Într-o zi, am primit un telefon de la spital. Ioana era internată, avea o criză de apendicită. Am alergat cât am putut de repede. Când am ajuns, Darius era acolo, cu fața încruntată.
— Nu era nevoie să vii, Milena. Eu mă ocup de tot.

L-am privit în ochi și am simțit pentru prima dată furie. Am intrat la Ioana, care era palidă și obosită. M-a privit cu ochii umezi:
— Mamă, îmi pare rău că nu te-am sunat mai des. Dar Darius… el nu înțelege. Zice că e mai bine să nu ne amestecăm familiile.

Am luat-o de mână și am simțit că, pentru o clipă, sunt din nou mama ei, cea care o ținea în brațe când era mică. Am stat acolo, lângă patul ei, până a adormit. Darius a venit și mi-a spus, pe un ton rece:
— Vă rog să nu o obosiți. Are nevoie de liniște.

Am plecat, dar în sufletul meu s-a aprins o scânteie. Nu puteam să renunț la fiica mea. Am început să-i scriu scrisori, să-i las mesaje, să-i trimit poze cu locurile copilăriei ei. Uneori răspundea, alteori nu. Dar nu m-am oprit.

Într-o zi, Ioana m-a sunat plângând:
— Mamă, nu mai pot. Darius mă controlează, nu mă lasă să vorbesc cu tine, nici cu prietenele mele. Mă simt singură.

Atunci am știut că trebuie să fiu puternică. Am mers la ea, am stat de vorbă ore întregi. Am plâns amândouă, ne-am amintit de vremurile când eram doar noi două, când râdeam și visam împreună. I-am spus că o iubesc, că nu e singură, că mereu va avea un loc în inima mea.

După câteva luni, Ioana a găsit curajul să-i spună lui Darius că vrea să petreacă mai mult timp cu mine. Au urmat certuri, reproșuri, lacrimi. Dar încet-încet, Ioana a început să revină la mine. Am mers împreună la biserică, la piață, am gătit din nou cozonaci. Nu era totul ca înainte, dar simțeam că, măcar pentru câteva clipe, sunt din nou mama ei.

Uneori mă întreb dacă dragostea mea a fost prea mult, dacă am greșit undeva. Poate că am fost prea prezentă, prea protectoare. Dar oare o mamă poate iubi prea mult? Sau, dimpotrivă, dragostea ei e singura speranță atunci când familia se destramă?

Voi ce credeți? Dragostea unei mame e o povară sau e singura ancoră care ne poate salva atunci când totul pare pierdut?