„Când viața îți schimbă planurile: Povestea mea despre sacrificiu, familie și regăsire la pensie”

— Doamnă Maria, vă rog din suflet, nu am pe nimeni altcineva! Vă dau cheia, vă las numărul meu, orice aveți nevoie… doar să nu rămână mama singură.

Vocea lui Costel răsuna în capul meu și după ce a plecat. Era marți dimineață, iar eu tocmai îmi turnasem cafeaua și mă pregăteam să sun pe fiica mea, să stabilim când vine cu nepoțica. În loc de asta, m-am trezit cu cheia în mână și cu o greutate pe suflet. Nu era prima dată când cineva îmi cerea ajutorul, dar niciodată nu simțisem atât de acut că viața mea nu-mi mai aparține.

M-am uitat la ceas. Era aproape opt. Am tras aer adânc în piept și am urcat la etajul trei, unde locuia tanti Ileana, mama lui Costel. O știam din vedere — o femeie uscățivă, cu ochi mari și triști, care abia mai ieșea din casă de când făcuse atacul cerebral. Am bătut timid la ușă.

— Cine e? a venit un glas stins.

— Maria, vecina de la doi. Am venit să vă ajut, tanti Ileana.

Ușa s-a deschis încet. M-a privit suspicioasă, apoi a oftat adânc.

— Intră… dacă tot ai venit.

Casa mirosea a medicamente și a supă reîncălzită. Pe masă era un pahar cu apă pe jumătate băut și o farfurie cu ciorbă rece. M-am simțit ca un intrus în universul ei mic și trist.

— Ce să fac? Să vă încălzesc ciorba?

— Nu-mi e foame… Nu mai am poftă de nimic. Doar să nu mă lași singură prea mult…

Am stat lângă ea pe canapea. A început să-mi povestească despre tinerețea ei, despre cum a crescut trei copii singură după ce i-a murit bărbatul la mină. Avea o voce blândă, dar plină de amărăciune. Din când în când, se oprea și mă privea lung, ca și cum ar fi vrut să spună ceva ce nu putea rosti.

În zilele următoare, rutina mea s-a schimbat complet. Dimineața îi făceam cumpărăturile, îi găteam ceva cald și îi citeam din ziar. Între timp, fiica mea mă suna tot mai rar — „Mamă, știu că ești ocupată cu tanti Ileana… poate săptămâna viitoare venim pe la tine.” Nepoțica mea creștea fără mine. Simțeam cum timpul mi se scurge printre degete.

Într-o seară, am găsit-o pe tanti Ileana plângând în hohote.

— De ce mai trăiesc? Nimeni nu are nevoie de mine… Costel vine doar să-mi aducă pastilele și apoi fuge la serviciu…

Am luat-o de mână și am simțit cât de fragilă e viața la bătrânețe. M-am întrebat dacă așa voi ajunge și eu — o povară pentru copilul meu? O umbră într-un apartament rece?

Într-o zi, Costel a venit grăbit acasă.

— Doamnă Maria, vă mulțumesc din suflet! Nu știu ce m-aș fi făcut fără dumneavoastră… Dar să știți că mama începe să se atașeze prea tare de dumneavoastră. Azi mi-a spus că nu vrea să mă mai vadă dacă nu vin cu dumneavoastră…

Am simțit un nod în gât. Eram prinsă între două lumi: familia mea și această femeie care avea nevoie disperată de prezența mea. Seara aceea am plâns în pernă ca un copil.

A doua zi dimineață, fiica mea m-a sunat:

— Mamă, tu mai ai timp pentru noi? Sau ai devenit bona altora?

M-a durut. M-am simțit vinovată că nu pot fi acolo pentru toți cei dragi mie. Dar cui să-i spun? Cine să mă înțeleagă?

Au trecut luni. Tanti Ileana s-a stins într-o noapte liniștită. Am rămas cu un gol imens în suflet și cu întrebări fără răspuns. Costel m-a îmbrățișat plângând:

— Ați fost îngerul nostru…

Dar eu? Eu cine eram acum? O mamă care-și pierduse legătura cu propria familie? O femeie care-și sacrificase liniștea pentru o străină?

După înmormântare, fiica mea a venit la mine cu nepoțica.

— Mamă… îmi pare rău că am fost atât de dură. Știu că ai făcut ce ai simțit că trebuie.

Am plâns împreună. Am simțit că viața nu e niciodată cum ne-o planificăm noi. Că uneori sensul îl găsim tocmai atunci când renunțăm la propriile dorințe pentru a alina suferința altuia.

Dar mă întreb: oare cât trebuie să ne sacrificăm pentru ceilalți ca să nu ne pierdem pe noi înșine? Unde e limita dintre datoria față de aproapele nostru și dreptul la propria fericire?