Casa care nu mă mai vrea

— Tată, nu mai merge așa! Nu mai avem loc, copiii cresc, tu ai nevoie de îngrijire… trebuie să te gândești serios la azilul ăla din oraș, mi-a spus Irina, cu vocea tremurândă, dar hotărâtă.

Am rămas pe hol, cu mâna pe clanță, simțind cum tot aerul din casă devine greu. Casa asta… aici am trăit cu Maria, aici am crescut-o pe Irina, aici am plantat vișinul din curte. Cum să plec? Cum să las totul în urmă?

— Irina, te rog… Nu pot. Nu pot să plec. Aici e viața mea, i-am răspuns încet, dar ea deja se uita pe fereastră, evitându-mi privirea.

În ultimele luni, tensiunile au crescut. De când s-a mutat cu soțul ei, Radu, și cei doi copii, casa s-a micșorat parcă. Fiecare colțișor era ocupat: jucării peste tot, haine aruncate pe scaune, vase nespălate. Eu stăteam în camera mică de la stradă, cu poza Mariei pe noptieră și o pătură veche peste picioare.

Irina venea des la mine:
— Tată, nu vezi că nu mai e ca înainte? Copiii au nevoie de spațiu. Tu ai nevoie de cineva care să te ajute mereu. Noi nu mai facem față.

Radu nu spunea nimic, dar privirea lui era mereu rece. Simțeam că nu mă vrea aici. Într-o seară l-am auzit vorbind la telefon:
— Nu mai putem așa. Tata-socru e tot timpul morocănos, copiii nu pot să se joace liniștiți…

M-am simțit ca o povară. Dar cum să plec? Maria mi-a spus mereu: „Aici e casa noastră, aici vom fi fericiți până la capăt.”

Am început să uit lucruri. Oalele pe foc, cheile prin buzunare. Irina s-a speriat când m-a găsit într-o zi căutându-mi pantofii prin grădină.
— Tată, nu mai ești tu! Ai nevoie de ajutor specializat.

Am încercat să-i explic:
— Irina, nu sunt nebun! Doar… doar mi-e dor de mama ta.

Ea a oftat adânc:
— Știu, tată. Dar nu mai putem așa. Copiii au nevoie de liniște. Și tu ai nevoie de îngrijire.

Într-o noapte am visat-o pe Maria. Era tânără, cu părul prins în coc și rochia ei preferată cu flori albastre.
— Nu pleca din casa noastră, Ștefan! Aici e sufletul nostru.
M-am trezit plângând.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Irina în bucătărie:
— Tată, am vorbit cu directoarea azilului „Bunicii Noștri”. Au locuri libere. E frumos acolo, au grădină mare și activități pentru bătrâni.

Am simțit cum mi se rupe inima:
— Vrei să mă trimiți printre străini? Să mor acolo?

Irina a început să plângă:
— Nu vreau asta! Dar nu mai pot… Radu mă presează, copiii sunt agitați… Nu mai reușesc să fiu mamă și fiică în același timp!

Am ieșit în curte. Vișinul era plin de frunze galbene. M-am așezat pe bancă și am privit casa: geamurile murdare, gardul scorojit, dar pentru mine era cel mai frumos loc din lume.

Vecina mea, tanti Viorica, a venit la gard:
— Ce-ai pățit, Ștefane? Pari abătut.
I-am povestit totul. Ea a dat din cap:
— Copiii ăștia… uită repede ce-au primit de la părinți. Dar poate că și lor le e greu. Nu-i judeca prea aspru.

Seara am încercat să vorbesc cu Radu:
— Radu, știu că nu-ți place să fiu aici. Dar e casa mea…
El s-a uitat la mine fără milă:
— Ștefane, nu e vorba că nu te vreau. Dar copiii mei au nevoie de spațiu. Și tu ai nevoie de îngrijire pe care noi nu ți-o putem da.

Irina a venit lângă mine:
— Tată… poate că e timpul să te gândești și la tine. Să ai grijă de sănătatea ta.

Am simțit că mă sufoc. Toată viața am muncit pentru ei. Am reparat casa asta cu mâinile mele după inundații, am pus fiecare țiglă pe acoperiș. Acum mă dau afară ca pe un străin?

În noaptea aceea am stat treaz ore întregi. M-am gândit la Maria, la copilăria Irinei, la serile când citeam povești lângă sobă. Am plâns în tăcere.

A doua zi am acceptat să merg să văd azilul. Era curat, cu miros de clor și parfum ieftin. O femeie bătrână stătea la fereastră și privea în gol.
Irina m-a luat de mână:
— Tată… aici vei avea grijă medicală și companie.
Am dat din cap fără să spun nimic.

Seara m-am întors acasă și am privit încă o dată fiecare colț: masa unde am mâncat împreună, patul unde a murit Maria, grădina unde am plantat vișinul.

În ziua plecării am îmbrățișat-o pe Irina:
— Să ai grijă de casă… și de sufletul tău.
Ea a plâns în hohote.

Acum stau la fereastra camerei mele din azil și privesc copacii goi. Mă întreb: oare ce înseamnă „acasă”? E doar un loc sau e tot ce-am iubit vreodată?

Poate că mulți dintre voi treceți sau veți trece prin asta: când vine momentul să alegi între trecut și prezentul familiei tale… Ce ați face voi? Unde începe datoria față de părinți și unde se termină sacrificiul?