Casa care nu mi-a aparținut niciodată: Povestea unei fiice, unei soții și a unei mame

— Să nu crezi că dacă ai născut un copil aici, casa asta e a ta! Ai înțeles? Dacă nu-ți convine, poți să-ți faci bagajele chiar acum!

Vocea Elenei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care clocotea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad stătea între noi, cu ochii în pământ, ca un copil prins cu minciuna. Nu era prima dată când soacra mea îmi arunca astfel de cuvinte, dar în seara aceea simțeam că ceva s-a rupt definitiv în mine.

Mă numesc Irina. Am 34 de ani și, până acum câteva luni, credeam că viața mea începe să capete sens. După ani de chirii și nesiguranță, Vlad m-a convins să ne mutăm în casa părintească, „casa noastră”, cum îi spunea el. Am acceptat, deși știam că Elena nu mă privește niciodată cu adevărat ca pe nora ei. Dar pentru Vlad și pentru fetița noastră, Mara, am încercat să fac totul să meargă.

— Vlad, spune-i tu! Spune-i că nu are dreptul să vorbească așa cu mine! am izbucnit, cu lacrimi în ochi.

El a ridicat privirea spre mine, dar nu a spus nimic. Doar a oftat adânc și a ieșit din bucătărie. În urma lui, Elena a zâmbit satisfăcută.

— Vezi? El știe cine are ultimul cuvânt aici.

Am rămas singură, cu Mara dormind în camera de lângă și cu sufletul făcut bucăți. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o străină printre lucruri care nu-mi aparțineau: tablourile vechi cu chipuri severe, mileurile îngălbenite de timp, mirosul de naftalină și supunere. M-am întrebat: oare chiar nu am niciun drept aici? Oare tot ce am construit cu Vlad e doar o iluzie?

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Elena la masă, răsfoind niște acte vechi. M-am apropiat fără să vreau să par curioasă.

— Ce faci acolo? am întrebat încet.

— Ce te interesează pe tine? Sunt lucrurile mele! a răspuns tăios.

Dar am văzut o hârtie care mi-a atras atenția: un contract de vânzare-cumpărare din 1991. Pe el scria numele unei femei pe care nu-l cunoșteam: Maria Popescu.

— Cine e Maria Popescu? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

Elena a închis brusc dosarul și m-a privit cu o ură rece.

— Nu e treaba ta! Ai grijă la ce-ți bagi nasul!

Dar sămânța îndoielii fusese plantată. În următoarele zile, am început să caut prin cutiile vechi din pod. Printre scrisori îngălbenite și fotografii alb-negru, am găsit o scrisoare adresată Elenei de la o anume Maria Popescu. Am citit-o pe nerăsuflate:

„Dragă Elena,
Îți las casa aceasta cu inima grea. Știu că nu ai avut niciodată parte de dragostea pe care ai meritat-o. Sper ca aici să găsești liniștea pe care eu nu am avut-o niciodată…”

Am simțit cum mi se taie respirația. Casa nu fusese niciodată a familiei lui Vlad! Fusese dăruită Elenei de o femeie necunoscută, iar adevărul fusese ascuns zeci de ani.

În acea seară, l-am confruntat pe Vlad:

— Vlad, cine e Maria Popescu? De ce nu mi-ai spus niciodată adevărul despre casă?

S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.

— De unde știi tu de Maria? Nu trebuia să umbli prin lucrurile mamei!

— Nu mai pot trăi în minciună! De ce nu mi-ai spus că nici măcar tu nu ai dreptul la casa asta?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Mama a primit casa asta când eram mic. Nu știu exact cum… Tata nu vorbea niciodată despre asta. Dar ea mereu a zis că e a noastră și că trebuie să avem grijă de ea.

— Dar dacă nu e legal a voastră? Dacă oricând poate veni cineva să ne dea afară?

Vlad a ridicat din umeri. Pentru el, casa era simbolul stabilității, al copilăriei lui. Pentru mine devenise o capcană.

În zilele următoare, Elena a devenit tot mai agresivă. Îmi ascundea cheile de la poartă, îmi muta lucrurile din dulapuri, îi spunea Marei că „mama ei nu știe să facă nimic bine”. Am început să mă simt ca o intrusă în propria viață.

Am încercat să vorbesc cu mama mea la telefon:

— Mamă, nu mai pot! Parcă trăiesc într-un coșmar…

— Irina, tu trebuie să te gândești la Mara. Nu lăsa pe nimeni să te calce în picioare! Dacă Vlad nu te apără, poate ar trebui să-ți faci un plan B…

Dar cum să plec? Unde să mă duc cu un copil mic și fără bani puși deoparte?

Într-o zi ploioasă de aprilie, Elena a venit la mine cu un ton glacial:

— S-a terminat! Nu mai vreau să te văd aici! Ori pleci tu, ori plec eu cu Vlad!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am început să plâng necontrolat.

— Cum poți să fii atât de crudă? Ești bunica Marei!

— Eu sunt mama lui Vlad! Și el va face ce-i spun eu!

În acea noapte am făcut bagajele. Mara dormea liniștită, iar eu îi priveam chipul mic și inocent. Am scris un bilet pentru Vlad: „Nu pot trăi într-o casă unde nu sunt dorită. Dacă vrei să fim o familie adevărată, caută-mă.”

Am plecat la mama mea în Bacău. Au urmat luni grele: procese pentru custodie, discuții interminabile cu avocați și psihologi. Vlad venea uneori să ne vadă, dar era mereu sfâșiat între mine și Elena.

Într-o zi mi-a spus:

— Irina, te iubesc… dar nu pot să-mi las mama singură.

Atunci am înțeles: uneori dragostea nu e suficientă dacă nu ai curajul să te desprinzi de trecut.

Astăzi stau într-o garsonieră micuță cu Mara și încerc să reconstruiesc totul de la zero. Casa aceea nu a fost niciodată a mea — nici legal, nici sufletește. Dar poate că libertatea începe acolo unde se termină iluziile.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” și să ne luăm destinul în propriile mâini?