Casa de pe malul Dunării: Prețul viselor mele

— Nu mai pot, mamă! Nu vezi că ne-ai pus pe toți unul împotriva celuilalt? — vocea Irinei răsuna în bucătăria nouă, cu miros de vopsea proaspătă și lemn ud. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea pe fereastra largă, spre Dunărea care curgea liniștită, de parcă nu ar fi știut ce furtună se dezlănțuise în sufletul meu.

Am visat la casa asta de când eram copilă. Îmi imaginam cum voi sta la apus pe terasă, cu nepoții alergând prin iarbă, râsete și voie bună. Dar acum, la 67 de ani, când în sfârșit am reușit să cumpăr terenul și să ridic această casă albă cu pridvor, totul părea să se destrame.

— Irina, te rog… Nu am vrut decât să fim împreună. Să avem un loc al nostru, unde să ne adunăm cu toții… — vocea mea era stinsă, aproape o șoaptă.

— Dar nu suntem toți la fel, mamă! Tu nu vezi? Vlad nici nu vrea să audă de casă! Și Sorin… Sorin nici nu a venit la inaugurare! — Irina își ștergea lacrimile cu dosul palmei, iar eu simțeam cum mă apasă vinovăția.

Vlad, băiatul meu cel mare, nu mi-a spus niciodată direct că nu-i place ideea. Dar privirile lui reci și răspunsurile scurte la telefon spuneau totul. „Mamă, eu am viața mea la București. Ce să fac cu o casă la Dunăre?” Iar Sorin, mezinul, mereu prins între joburi și familie, găsea mereu scuze să nu vină: „Mamă, poate la vară… Acum nu pot.”

Când am vândut apartamentul din Galați ca să pot construi aici, am crezut că fac un sacrificiu pentru familie. Dar poate că am făcut-o doar pentru mine. Poate că am fost egoistă.

— Bunica, vino să vezi ce-am desenat! — glasul Cristinei, nepoata mea cea mică, m-a smuls din gânduri. Am zâmbit forțat și m-am dus în sufragerie. Pe covorul nou, Cristina desenase cu carioci o casă mare cu acoperiș roșu și un râu albastru lângă ea.

— E casa noastră? — am întrebat-o.

— Da! Și aici suntem noi toți! — a spus ea arătând niște stickmen colorați. Am simțit un nod în gât. În desen eram toți împreună, dar în realitate eram mai departe ca niciodată.

Seara, după ce copiii au adormit, Irina a venit la mine pe terasă. Vântul aducea miros de apă și stuf. S-a așezat lângă mine fără să spună nimic o vreme.

— Mamă… știi că te iubim. Dar ai grăbit totul. Pe Vlad l-ai pus să renunțe la concediu ca să vină la mutare. Pe Sorin l-ai certat că nu vine destul de des. Pe mine… m-ai făcut să mă simt vinovată că nu pot fi mereu aici cu tine.

Am oftat adânc.

— Poate că am greșit. Poate că am vrut prea mult să repar ce n-am avut eu în copilărie… Tata era mereu plecat pe șantier, mama obosită și tristă. Mereu mi-am promis că familia mea va fi altfel.

Irina m-a luat de mână.

— Suntem familie chiar dacă nu stăm toți sub același acoperiș. Poate că trebuie să ne dai voie să fim fericiți fiecare în felul lui.

Am privit Dunărea care sclipea sub lună. M-am gândit la toate duminicile când îi chemam pe copii la masă și nimeni nu venea. La serile când stingeam lumina în casa goală și mă întrebam dacă am făcut bine.

A doua zi dimineață, Vlad a venit pe neașteptate. A intrat tăcut în bucătărie și s-a uitat lung la mine.

— Mamă… știu cât ai muncit pentru casa asta. Dar eu nu pot trăi aici. Nu e lumea mea. Nu vreau să te rănesc, dar trebuie să înțelegi.

Mi-au dat lacrimile.

— Vlad, nu vreau să vă țin legați de mine cu forța. Vreau doar să știu că sunteți bine… că vă e bine.

El m-a îmbrățișat strâns.

— Suntem bine dacă și tu ești bine. Dar lasă-ne să venim când putem, nu când trebuie.

În acea zi am decis să nu mai forțez nimic. Să las casa deschisă pentru oricine vrea să vină, oricând simte nevoia. Seara am ieșit pe terasă cu o cană de ceai și am privit Dunărea curgând liniștită.

Poate că fericirea nu e o casă plină de oameni tot timpul. Poate că e liniștea de a ști că ai unde să-i primești atunci când vor veni.

M-am întrebat atunci: oare cât din visele noastre merită sacrificiul celor dragi? Și dacă fericirea mea doare pe altcineva… mai e ea fericire adevărată?