Casa mea, inima mea: Povestea unei trădări de familie

— Mama, trebuie să înțelegi că aici ești mai în siguranță. Nu mai poți sta singură, după tot ce ai pățit! vocea Ioanei răsuna în bucătăria lor modernă, dar rece, în timp ce eu priveam pe fereastră, încercând să-mi ascund lacrimile.

Nu era prima dată când discutam despre asta. După operația de șold, Ioana și soțul ei, Cătălin, m-au convins să mă mut la ei în București. Casa mea din Ploiești rămăsese pustie, cu florile uscate pe pervaz și amintirile încă vii pe pereți. Mi-au promis că mă vor ajuta să mă refac, că nu voi duce lipsă de nimic. Dar ceva în privirea lui Cătălin m-a făcut mereu să mă simt ca o povară.

— Nu vreau să vă deranjez… am încercat să spun, dar Ioana m-a întrerupt brusc:

— Nu deranjezi, mamă! Dar trebuie să ne asculți. E spre binele tău.

Am tăcut. În fiecare zi mă simțeam tot mai străină în casa lor. Mirosul de cafea nu era ca acasă, iar tablourile cu peisaje reci nu-mi spuneau nimic. Cătălin mă saluta sec dimineața și se retrăgea în biroul lui. Ioana era mereu pe fugă, între serviciu și copii. Eu rămâneam singură cu gândurile mele și cu dorul de casa mea.

Într-o seară, am auzit din greșeală o discuție între ei. Ușa de la sufragerie era întredeschisă.

— Trebuie să grăbim lucrurile cu casa aia! Dacă nu vindem acum, pierdem oferta! spunea Cătălin pe un ton apăsat.
— Dar mama nu știe nimic… a șoptit Ioana, vizibil tulburată.
— O să-i spunem când e gata totul. Oricum nu mai are nevoie de ea.

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am retras tiptil în camera mea și am plâns în pernă până dimineața. Cum puteau să facă asta? Casa aceea era viața mea: acolo l-am crescut pe fratele Ioanei, acolo am râs și am plâns cu soțul meu, acolo mi-am îngropat toate speranțele și bucuriile.

A doua zi, am încercat să mă port normal, dar nu mai puteam privi pe nimeni în ochi. Am început să caut actele casei printre lucrurile mele, dar nu le-am găsit. Într-o după-amiază, când Ioana era la serviciu și Cătălin plecat cu copiii la fotbal, am sunat-o pe vecina mea din Ploiești.

— Marioara, ai văzut ceva ciudat la casa mea? întrebarea mi-a tremurat pe buze.
— Au venit niște străini să o vadă… ziceau că e de vânzare! Am crezut că știi!

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am luat primul tren spre Ploiești fără să spun nimănui nimic. Când am ajuns acolo, am găsit agenți imobiliari în curte, făcând poze și discutând cu niște necunoscuți.

— Ce căutați aici? am întrebat cu voce tremurată.
— Sunteți doamna Liliana? Suntem de la agenție… fiica dumneavoastră ne-a spus că putem aranja vizionări.

M-am simțit trădată ca niciodată. Am sunat-o pe Ioana chiar atunci:

— Cum ai putut să faci asta fără să-mi spui?
— Mamă… nu voiam să te supăr… Cătălin a zis că e mai bine așa… a bâiguit ea printre lacrimi.

M-am întors la București doar ca să-mi iau lucrurile. Cătălin nici măcar nu s-a uitat la mine când am intrat în casă.

— Ești egoistă! a spus el rece. Ai putea să ne ajuți și tu puțin! Noi ne chinuim cu ratele și copiii…

Am simțit cum furia îmi urcă în piept:

— Egoistă? Eu v-am crescut, v-am ajutat cu bani când ați avut nevoie! Casa asta e tot ce mi-a rămas din viața mea!

Ioana plângea în colțul camerei:

— Iartă-mă, mamă… Nu știu ce-a fost în capul meu…

Am plecat fără să mă uit înapoi. M-am mutat temporar la fratele Ioanei, Mihai, care m-a primit cu brațele deschise:

— La mine ești mereu binevenită, mamă! Nu-ți face griji pentru nimic!

Cu ajutorul unui avocat, am reușit să opresc vânzarea casei. Am recuperat actele și am pus totul la adăpost. Ioana a venit după câteva luni să-și ceară iertare. Plângea și spunea că nu știe cum s-a lăsat manipulată de Cătălin.

— Mamă, te rog… iartă-mă! Nu vreau să te pierd!

Am îmbrățișat-o, dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat nici acum. Cătălin nu mi-a cerut niciodată scuze. Nici măcar nu m-a privit vreodată ca pe un om care are dreptul la demnitate și la propriile alegeri.

Acum stau din nou în casa mea din Ploiești. Privesc florile din grădină și mă gândesc cât de ușor pot cei dragi să te rănească atunci când te crezi cel mai în siguranță lângă ei. M-am ridicat din propria cenușă și am învățat că uneori trebuie să lupți chiar și împotriva celor pe care îi iubești cel mai mult.

Oare câți bătrâni trec prin ce am trecut eu? Oare cât valorează o casă față de liniștea sufletului unei mame?