Casa mea, răzbunarea mea: Povestea unei femei care a refuzat să fie victima propriei familii

— Nu te mai gândi la prostii, Lenuța, că nu ești singură pe lume! a răsunat vocea stridentă a verișoarei mele, Mariana, în timp ce îmi răscolea dulapul cu o curiozitate bolnavă. Era o după-amiază de toamnă târzie, iar lumina palidă se strecura printre perdelele vechi. Mirosea a ceai de tei și a praf uitat pe rafturi. M-am uitat la ea cu răceală, simțind cum mi se strânge stomacul. Mariana nu venise să mă vadă, ci să-și amintească, încă o dată, că această casă va fi a ei într-o zi.

Am 62 de ani și trăiesc singură de mai bine de trei decenii. Nu am copii, nici soț. Am avut cândva un soț, pe Viorel, colegul meu de la fabrica de textile. Ne-am căsătorit când aveam 28 de ani, crezând că viața mea va fi altfel decât fusese până atunci: plină de lipsuri și certuri între părinți. Dar Viorel avea alte planuri. La doar șase luni după nuntă, mi-a adus amanta în casă. O chema Mirela și avea ochii verzi ca pelinul. Într-o seară, când m-am întors mai devreme de la schimbul doi, i-am găsit râzând împreună la masa din bucătărie. Nici măcar nu s-au sinchisit să se oprească.

— Ce cauți acasă la ora asta? m-a întrebat Viorel cu un ton plictisit.

— Asta e casa mea! am izbucnit eu, simțind cum îmi ard obrajii.

Mirela s-a ridicat și a ieșit din cameră fără să spună nimic. Viorel s-a uitat la mine ca la un obiect stricat.

— Dacă nu-ți convine, poți pleca tu!

Și am plecat. Am dormit două nopți la sora mea, Doina, care m-a privit cu milă și mi-a spus că „toți bărbații calcă strâmb”. Dar eu nu eram dispusă să accept umilința ca pe o normalitate. Am divorțat rapid și am început să-mi reconstruiesc viața de la zero.

Anii au trecut greu. Am muncit mult, am tras tare să-mi cumpăr această casă mică dintr-o suburbie liniștită a orașului. Nu e mare lucru: două camere, o bucătărie și o grădină micuță unde cresc roșii și busuioc. Dar e a mea. Și pentru ea am plătit cu sănătatea și cu tinerețea mea.

Familia mea nu a fost niciodată aproape de mine cu adevărat. Sora mea s-a mutat în Italia și vorbește cu mine doar când are nevoie de acte sau vreo procură. Nepoții mei mă vizitează doar de Paște sau Crăciun, când speră să primească bani sau cozonac. Mariana, verișoara aceea curioasă și lacomă, vine cel mai des. Îmi aduce uneori fructe sau pâine veche și apoi începe să întrebe despre testament.

— Lenuța, tu chiar n-ai pe nimeni? N-ai vrea să mă treci pe mine în acte? Să știi că eu am grijă de tine dacă te îmbolnăvești…

O privesc lung și îi zâmbesc fals.

— Mulțumesc, Mariana, dar încă mă descurc singură.

Adevărul e că știu exact ce vor toți: casa mea. De câțiva ani simt cum mă privesc ca pe o povară care trebuie să dispară ca să le rămână lor ceva. Am auzit-o pe Mariana vorbind cu mătușa Ileana la telefon:

— Lenuța n-are mult… S-ar putea să moară singură acolo! Să vezi ce bine ne-ar prinde casa aia…

M-am prefăcut că nu aud, dar fiecare cuvânt mi-a rămas întipărit în minte ca un cui ruginit.

Într-o zi, după o vizită insistentă a Marianei care a început să mă întrebe despre sănătatea mea și dacă „am făcut vreun control recent”, am decis că trebuie să fac ceva. Nu voiam ca munca mea de-o viață să ajungă pe mâna unor oameni care nu m-au iubit niciodată cu adevărat.

Am mers la notar și am făcut un testament prin care las casa unei fundații care ajută copiii abandonați. Am simțit o ușurare imensă când am semnat actele. Pentru prima dată după mulți ani, am dormit liniștită.

Când i-am spus Marianei că am făcut testamentul și că nu va primi nimic, a făcut o criză de nervi chiar în sufrageria mea:

— Cum poți să faci una ca asta? Noi suntem familia ta! Cine te-a ajutat când ai avut nevoie?

— Nimeni! i-am răspuns calm. Și nici acum nu mă ajutați. Vreți doar ce am muncit eu!

A plecat trântind ușa și m-a amenințat că „o să-mi pară rău”. Dar nu mi-a părut niciodată rău. Din contră, m-am simțit mai liberă ca oricând.

Zilele trec acum mai liniștit. Îmi ud florile dimineața și beau cafeaua privind spre grădina mea micuță. Uneori mă gândesc la Viorel și la Mirela — oare sunt fericiți? Poate că da, poate că nu. Dar eu știu sigur că nu mai sunt victima nimănui.

M-am întrebat adesea dacă e greșit ce am făcut. Poate că ar fi trebuit să iert familia sau să le dau o șansă. Dar cum poți ierta pe cineva care te vede doar ca pe o pradă?

Poate că nu toți suntem meniți să avem copii sau familii perfecte. Poate că uneori trebuie să ne găsim liniștea în altceva decât în sângele nostru.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că familia merită totul doar pentru că poartă același nume?