Casa Nepotului Meu: Povestea Unei Mame Între Două Lume

— Nu ai niciun drept aici, Irina! Casa asta e a nepotului meu, nu a ta!
Vocea aspră a Mariei răsuna în holul mic, cu miros de var proaspăt și amintiri vechi. Mă uitam la ea, cu mâinile strânse pe actele de proprietate, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Aveam 43 de ani și simțeam că viața mea se întoarce la punctul zero, ca în ziua în care Andrei m-a părăsit, lăsându-mă singură cu Vlad, băiatul nostru de doar un an.

Nu știu dacă cineva poate înțelege ce înseamnă să-ți crești copilul singură într-un oraș mic din Moldova, unde toată lumea știe totul despre toți. Am muncit la farmacie zi și noapte, am făcut meditații cu Vlad, am lipsit de la serbări pentru că nu aveam cu cine să-l las pe bătrânul tata. Casa asta, moștenită de la părinții lui Andrei, a fost singurul nostru refugiu. Maria venea rar, doar de sărbători, cu sacoșe pline de dulciuri și reproșuri.

— Vlad are nevoie de stabilitate, nu de scandaluri! mi-a spus ea într-o zi, când l-am prins plângând în camera lui. Dar stabilitatea nu vine din vorbe goale. Când Andrei a dispărut din viața noastră, Maria a încercat să umple golul cu prezența ei autoritară. Îmi aducea mereu aminte că eu sunt doar „fosta noră”, că Vlad e sânge din sângele lor și că eu ar trebui să fiu recunoscătoare că mă lasă să stau aici.

Anii au trecut greu. Am refuzat să mă recăsătoresc, deși mama îmi spunea mereu: „Irina, nu poți trăi doar pentru copil!” Dar cum să trăiesc altfel? Vlad era tot ce aveam. Când a intrat la liceu, am simțit pentru prima dată că am făcut ceva bun în viață. Dar liniștea n-a durat mult.

Într-o zi de toamnă, când frunzele se adunau grămadă pe aleea casei, am primit o scrisoare de la notar. Maria voia să treacă casa pe numele lui Vlad, fără ca eu să mai am vreun drept. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am încercat să vorbesc cu ea:

— Maria, nu vreau să iau nimic de la Vlad. Dar am muncit aici douăzeci de ani! Am renovat casa, am plătit facturi, am crescut copilul singură!

— Ai făcut ce trebuia ca mamă. Dar casa asta e a nepotului meu! Tu nu ești familie!

Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât orice palmă. Am plecat plângând la avocat. Mi s-a spus că am dreptul la jumătate din casă, dar procesul ar fi lung și dureros. Vlad nu știa nimic. Îl vedeam cum se chinuie între două lumi: mama lui și bunica lui.

Într-o seară, l-am găsit pe Vlad pe bancă în fața casei, cu ochii roșii:

— Mamă… tu chiar vrei să ne certăm pentru casă? Eu nu vreau nimic… vreau doar să fim liniștiți.

Am simțit că mă prăbușesc. Tot ce făcusem era pentru el și acum îl vedeam zdrobit între orgolii care nu-i aparțineau.

Procesul a început. Maria a venit cu martori: vecini care spuneau că ea a adus mobila, rude care susțineau că eu n-am contribuit cu nimic. M-am simțit umilită, dar nu puteam renunța. Nu era vorba doar despre o casă — era despre demnitatea mea.

Într-o zi, după o ședință grea la tribunal, Vlad m-a luat de mână:

— Mamă, hai să plecăm de aici. Să lăsăm totul și să ne facem o viață nouă.

Am plâns împreună pe banca din gară. Dar nu puteam fugi. Asta era casa copilăriei lui Vlad și locul unde eu mi-am sacrificat tinerețea.

După luni de procese și nopți nedormite, judecătorul a decis: casa se împarte între mine și Vlad. Maria a ieșit din sală fără să mă privească.

Astăzi stau pe aceeași bancă din curte și privesc la Vlad cum repară gardul. Încerc să-mi găsesc liniștea, dar rana e încă deschisă.

Mă întreb: oare merită să lupți pentru dreptate când familia ta se destramă? Sau ar trebui să renunți pentru liniștea celor dragi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?