Casa noastră, visul nostru, trădarea lor
„Nu pot să cred că am ajuns aici, Mihai!” vocea Anei tremura de furie și durere, în timp ce stăteam amândoi în bucătăria noastră mică, dar primitoare. Era o dimineață rece de toamnă, iar aburul cafelei se ridica leneș din ceștile noastre. Privirea ei era pierdută undeva departe, dincolo de ferestrele aburite.
„Nici eu nu pot, Ana,” i-am răspuns cu un nod trist. „Am muncit toată viața pentru casa asta. Am făcut sacrificii peste sacrificii pentru ca Andrei și Radu să aibă tot ce le trebuie. Și acum… acum vor să ne alunge din propria noastră casă.”
Am simțit cum o lacrimă îmi alunecă pe obraz, dar am șters-o repede. Nu era momentul să mă las copleșit de emoții. Trebuia să găsim o soluție.
Totul a început cu câteva luni în urmă, când Andrei a venit acasă cu o propunere care ne-a lăsat fără cuvinte. „Tată, mamă,” a spus el într-o seară, după cină, „m-am gândit că ar fi mai bine pentru voi să vă mutați într-un apartament mai mic. Casa asta e prea mare pentru voi doi acum că noi ne-am mutat.”
Ana și cu mine ne-am privit unul pe altul, neînțelegând ce se întâmplă. „Dar Andrei,” am încercat eu să explic, „casa asta e tot ce avem. Am construit-o cu mâinile noastre, am pus fiecare cărămidă la locul ei.”
Radu, care până atunci fusese tăcut, a intervenit: „Știți că vrem doar ce e mai bine pentru voi. Un apartament ar fi mai ușor de întreținut și mai confortabil pentru voi la vârsta asta.”
„La vârsta asta?” Ana a ridicat vocea, simțindu-se jignită. „Nu suntem bătrâni și neputincioși!”
Discuția s-a transformat rapid într-o ceartă aprinsă. Am încercat să le explicăm băieților că nu vrem să plecăm din casa noastră, dar ei păreau hotărâți să ne convingă de contrariul.
Zilele au trecut și tensiunile au crescut. Andrei și Radu au început să vină tot mai des cu argumente noi și oferte de apartamente pe care le găsiseră pentru noi. Dar noi nu voiam să plecăm.
Într-o seară, după o altă discuție aprinsă, Ana s-a prăbușit în brațele mele plângând: „Mihai, ce s-a întâmplat cu băieții noștri? Cum au ajuns să creadă că ne pot forța să plecăm?”
Nu aveam un răspuns pentru ea. M-am simțit trădat și dezamăgit. Am început să mă întreb dacă am greșit undeva în educația lor.
Într-o zi, am decis să avem o discuție finală cu ei. I-am invitat pe amândoi la noi acasă și le-am spus clar: „Nu vom pleca din casa noastră. E casa noastră de o viață și aici vrem să rămânem până la sfârșit.”
Andrei a părut surprins de fermitatea noastră, dar Radu a continuat să insiste: „Dar tată, gândește-te la viitorul nostru! Casa asta ar putea fi o investiție bună pentru noi toți.”
„Viitorul vostru?” am întrebat eu indignat. „Dar viitorul nostru? Nu contează deloc pentru voi?”
A fost un moment de tăcere apăsătoare înainte ca Andrei să spună: „Ne pare rău dacă v-am făcut să vă simțiți așa. Nu asta a fost intenția noastră.”
Am simțit cum furia începe să se topească într-o tristețe profundă. „Vrem doar să fim împreună ca o familie,” a spus Ana cu vocea tremurândă.
În cele din urmă, băieții au plecat fără a mai insista asupra subiectului, dar relația noastră nu mai era la fel. O umbră de neîncredere și durere plana asupra familiei noastre.
În fiecare zi mă întreb: unde am greșit? Cum am ajuns aici? Și oare vom putea vreodată să reparăm ceea ce s-a rupt între noi? Poate că timpul va vindeca rănile sau poate că nu… Dar oare iubirea familială poate supraviețui unei astfel de trădări?