Casa Perfecțiunii, Inima Mea în Haos: Povestea Unei Fete Care A Învățat Să Trăiască Pentru Ea

— Nu ești niciodată suficient de bună, Irina! Ai văzut notele Mariei? De ce nu poți fi și tu ca ea?

Cuvintele mamei mele răsunau ca un ecou în camera mea, în timp ce încercam să-mi ascund lacrimile sub pernă. Era a treia oară în săptămâna aceea când îmi compara rezultatele cu ale Mariei, fata vecinilor, care părea să fie întruchiparea perfecțiunii: olimpică la matematică, vioară la nivel național, mereu zâmbitoare și politicoasă. Eu eram Irina, fata care visa să picteze pereții camerei cu graffiti și să asculte rock la maximum, dar care trebuia să poarte rochii pastelate și să zâmbească frumos la mesele de familie.

Tata nu spunea multe, dar privirea lui tăioasă spunea totul. Când venea acasă de la serviciu, își arunca servieta pe canapea și mă întreba scurt:

— Ai terminat temele? Ai luat 10 la test?

Dacă răspunsul nu era cel așteptat, se lăsa o tăcere apăsătoare, iar eu simțeam cum mă micșorez pe dinăuntru. În casa noastră din cartierul liniștit al Bucureștiului, ordinea și disciplina erau lege. Mama era profesoară de limba română, tata inginer la o firmă mare. Totul trebuia să fie perfect: casa, grădina, notele mele, comportamentul meu. Orice abatere era o rușine pentru familie.

Într-o seară de aprilie, când am venit acasă cu un 8 la chimie, mama a izbucnit:

— Nu pot să cred! Ce o să spună lumea? Ce o să spună doamna Popescu?

Am simțit că mă sufoc. Am fugit în camera mea și am dat drumul la muzică. Am desenat pe colțul biroului o inimă spartă cu pixul. Era singurul loc unde puteam fi eu însămi.

A doua zi la școală, am stat lângă Andreea, singura mea prietenă adevărată. Ea știa totul despre mine: despre visele mele, despre fricile mele, despre cât de mult îmi doream să plec de acasă.

— Irina, hai cu mine diseară la repetiții cu trupa. Poate te mai relaxezi puțin.

Am acceptat fără să mă gândesc prea mult. Seara, am mințit-o pe mama că merg la bibliotecă. Când am intrat în sala mică unde băieții cântau la chitare și tobe, am simțit pentru prima dată libertate. Am început să cânt și eu cu ei, timid la început, apoi din ce în ce mai sigură pe mine. Muzica era refugiu, era revoltă, era tot ce nu puteam spune acasă.

Au urmat luni în care am trăit o viață dublă: fata perfectă acasă și Irina cea reală printre prieteni. Dar minciunile nu puteau dura la nesfârșit. Într-o zi, mama a găsit carnetul meu de note ascuns sub saltea și a văzut că aveam două note mici la fizică și chimie.

— Cum ai putut să ne faci asta? Ne faci de râs! striga ea printre lacrimi.

Tata a venit în cameră și a trântit ușa:

— De azi înainte nu mai ieși nicăieri! Nu mai ai voie la telefon! Vrei să ajungi ca fetele alea de pe stradă?

Am simțit că explodez. Pentru prima dată în viață am țipat:

— Nu mai pot! Nu mai vreau să fiu păpușa voastră! Eu nu sunt Maria! Eu sunt IRINA!

A urmat o ceartă cumplită. Mama plângea, tata mă acuza că sunt nerecunoscătoare. Eu plângeam de furie și neputință. În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am uitat ore întregi pe tavan și m-am întrebat cine sunt eu cu adevărat.

A doua zi am plecat la școală fără să le spun nimic. După ore, m-am dus direct la Andreea.

— Nu mai pot sta acolo. Simt că mă pierd pe mine.

Ea m-a îmbrățișat și mi-a spus:

— Poate ar trebui să vorbești cu cineva… cu un psiholog. Nu ești singura care trece prin asta.

Mi-a fost rușine la început. În familia mea, psihologii erau pentru „cei slabi”. Dar am mers. Am vorbit cu doamna Rusu, consiliera școlii. Pentru prima dată cineva m-a ascultat fără să mă judece.

— Irina, ai dreptul să fii tu însăți. Nu trebuie să trăiești viața părinților tăi.

Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam. Am pictat pereții camerei mele cu fluturi colorați (mama a făcut un scandal monstru când a văzut). Am continuat să cânt cu trupa Andreei. Încet-încet, am prins curaj să spun ce gândesc.

Relația cu părinții mei s-a răcit mult timp. Mama nu vorbea cu mine zile întregi. Tata mă ignora complet. Dar eu simțeam că respir pentru prima dată.

Într-o zi, după un concert mic într-un club din oraș, mama a venit neanunțată. M-a văzut pe scenă cântând și pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii ei.

— Nu știam că poți fi atât de fericită… mi-a spus încet după spectacol.

A fost începutul unei împăcări lente. Am vorbit mult despre visele mele, despre ce simt când sunt forțată să fiu altcineva. Mama a început să mă asculte mai mult, tata încă se luptă cu orgoliul lui.

Astăzi sunt studentă la Arte și încă mă cert uneori cu ai mei despre alegerile mele. Dar nu mai trăiesc în frică. Am învățat că perfecțiunea nu există și că iubirea adevărată începe atunci când ne acceptăm unii pe alții așa cum suntem.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să nu-i dezamăgim? Oare cât curaj ne trebuie ca să fim noi înșine?