Casa Tatălui – Povara Moștenirii

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii după atâția ani, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam în holul casei, cu mâinile strânse pe marginea fotoliului vechi al tatei. Ploua mărunt afară, iar umbrele copacilor băteau pe pereți ca niște fantome.

Radu s-a uitat la mine cu o răceală pe care nu i-o știam. Purta un palton scump, cu gulerul ridicat, și mirosea a parfum străin. — Nu am venit să mă cert, Maria. Dar am dreptul la jumătate din tot ce a lăsat tata. Știi bine că așa spune legea.

Mi-am mușcat buza de jos, încercând să nu plâng. Tata murise acum două săptămâni. Îl vegheasem zi și noapte în ultimele luni, îi dădeam medicamentele, îi citeam din ziar și îi povesteam despre viața mea — o viață care se oprise în loc pentru el. Radu nu mai trecuse pe aici de la înmormântarea mamei, acum aproape zece ani. Plecase la București, apoi în străinătate, mereu prea ocupat pentru familie.

— Știi cât am tras aici? am spus printre dinți. Am renunțat la tot pentru tata. Tu nici nu ai sunat de Crăciun!

Radu a oftat și s-a uitat pe fereastră. — Maria, nu vreau să-ți iau casa. Dar am nevoie de bani. Am datorii, și nu pot să le plătesc altfel.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Casa asta era tot ce aveam. Fiecare colț păstra amintiri: mirosul de cozonac al mamei, râsul tatei când mă legănam pe balansoar, serile lungi de iarnă când citeam împreună la lumina lămpii. Cum să împart toate astea?

Am încercat să-l fac să înțeleagă:
— Radu, nu e vorba doar de bani. E casa noastră! Tu ai plecat, eu am rămas. Am avut grijă de tata când nimeni altcineva n-ar fi făcut-o.

El a ridicat din umeri.
— Știu că ți-a fost greu. Dar nu poți să mă excluzi. E și dreptul meu.

În zilele următoare, tensiunea a crescut ca o ceață groasă între noi. Radu venea zilnic cu acte, vorbea la telefon cu avocați și mă presa să vând casa sau să-i dau partea lui. Eu nu aveam bani nici pentru facturi, darămite pentru jumătate de casă.

Noaptea nu dormeam. Mă plimbam prin camerele reci, atingând pereții ca și cum aș fi putut absorbi forța lor. Îmi aminteam cum tata îmi spunea mereu: „Maria, familia e tot ce contează.” Dar ce familie mai eram noi acum?

Odată, l-am găsit pe Radu în camera tatei, răscolind prin sertare.
— Ce cauți acolo? am întrebat aspru.
— Poate găsesc un testament sau ceva care să lămurească situația, a zis el fără să se uite la mine.

Nu era nimic. Tata nu lăsase decât câteva scrisori vechi și o fotografie cu noi trei la mare, zâmbind larg într-o vară uitată.

Într-o seară, am cedat nervos:
— De ce ai venit acum? De ce nu ai venit când tata era bolnav? De ce trebuie să-mi iei totul?

Radu s-a uitat la mine cu ochii umezi pentru prima dată.
— Pentru că nu mai am nimic, Maria! Am pierdut totul acolo unde am crezut că voi reuși. Și m-am gândit că aici… poate mai pot începe de la zero.

M-am prăbușit pe canapea și am plâns împreună pentru prima dată după mulți ani. Dar asta nu schimba nimic. Legea era clară: fără testament, moștenirea se împarte egal.

Am încercat să găsesc soluții: să-i plătesc partea în rate, să-i dau mobila veche sau terenul din spatele casei. Niciuna nu era suficientă pentru el sau pentru avocații lui.

Vecinii au început să vorbească:
— Uite-o pe Maria! După atâția ani de sacrificii, fratele ei vrea s-o lase pe drumuri!

M-am simțit umilită și singură. Prietena mea cea mai bună, Ioana, m-a sfătuit:
— Luptă pentru ce e al tău! Nu lăsa legea să-ți ia viața!

Dar cum să lupți cu legea? Cum să dovedești că dragostea și sacrificiul valorează mai mult decât un act notarial?

Într-o dimineață, Radu a venit cu o hârtie de la notar:
— Maria, dacă nu vrei să vinzi casa, trebuie să-mi dai banii până la sfârșitul lunii. Altfel…

Nu a terminat fraza. Știam ce urma: executare silită sau vânzare forțată.

Am mers la biserică și m-am rugat pentru o minune. Am încercat să obțin un credit bancar, dar fără venit stabil mi-au râs în nas. Am pus anunțuri pentru chirie la una dintre camere — nimeni nu voia într-o casă veche la marginea orașului.

În ultima zi a lunii, am stat față în față cu Radu în sufragerie.
— Nu pot să-ți dau banii, am spus încet.
El a oftat greu.
— Atunci n-am de ales…

A tăcut o clipă și apoi a rupt hârtia în două.
— Maria… poate că ai dreptate. Poate că unele lucruri nu se pot împărți niciodată corect.

A doua zi a plecat fără să spună nimic altceva. Casa a rămas a mea — cel puțin pentru moment — dar rana dintre noi rămâne deschisă.

Mă întreb adesea: oare cât valorează cu adevărat o casă? Și cine decide cui îi aparține — legea sau inima?