Casa vândută pentru fiul meu: Povara unei iubiri fără margini

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să te văd așa! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își ascundea privirea în podea. Era trecut de miezul nopții și încă o dată îl găsisem în bucătărie, cu ochii roșii și mâinile tremurânde, căutând bani prin sertare.

— Mamă, te rog… doar de data asta. Jur că e ultima oară, a murmurat el, aproape șoptit, ca un copil prins cu mâța-n sac. Dar Vlad nu mai era copilul meu blond cu ochi mari și visători. Era un bărbat de 32 de ani, cu cearcăne adânci și privirea pierdută.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate atunci când tatăl lui a murit și Vlad a rămas singur cu mine, sau poate când a pierdut primul job și a început să se închidă în camera lui cu orele. La început am crezut că e doar o fază. Dar apoi au început telefoanele ciudate, prietenii dubioși și disparițiile nocturne.

Într-o zi, m-a sunat de la spital. Îl bătuseră niște recuperatori pentru datorii la păcănele. Am simțit atunci că mi se prăbușește lumea. Am vândut bijuteriile mamei ca să-l scot din necaz. Apoi am început să vând din mobilă. Dar nu era niciodată suficient.

— Mamă, dacă nu plătesc azi, mă omoară! mi-a spus într-o seară, cu lacrimi în ochi. Am simțit că nu mai am aer. Casa noastră din cartierul vechi al Brașovului era tot ce mai aveam. Dar ce era o casă față de viața copilului meu?

Am semnat actele la notar cu mâinile reci ca gheața. Doamna Stanciu, vecina de la trei, m-a privit cu milă când m-a văzut ieșind cu valiza. — Nu face asta, Maria! Copiii trebuie să-și poarte singuri crucea! Dar eu nu puteam să o ascult. Eu eram mama lui Vlad.

Am stat câteva luni într-o garsonieră mică, cu pereții reci și umezi. Vlad venea rar pe la mine. De fiecare dată promitea că se schimbă. — O să-ți cumpăr altă casă, mamă! O să vezi! Dar banii dispăreau mereu, iar el devenea tot mai absent.

Într-o zi am găsit o scrisoare de la bancă: contul era gol. Am sunat la Vlad, dar nu mi-a răspuns. Am mers la apartamentul unde stătea cu chirie și l-am găsit dormind pe jos, printre sticle goale și bilete de pariuri.

— Vlad! Ce-ai făcut cu banii? am urlat, simțind cum mi se rupe inima.

— I-am pierdut… Nu știu cum s-a întâmplat… Nu mă pot opri… a spus el printre suspine.

Atunci am înțeles: nu puteam să-l salvez eu. Dragostea mea nu era suficientă să-i vindece dependența. M-am prăbușit pe podea lângă el și am plâns împreună.

Sora mea, Elena, m-a certat aspru când a aflat totul:

— Maria, te-ai sacrificat degeaba! Ai rămas fără nimic! El trebuie să-și asume consecințele!

Dar cum să-i explic că pentru mine Vlad era totul? Că fiecare bătaie a inimii mele era pentru el?

Au trecut luni de atunci. Vlad e acum într-un centru de reabilitare la Cluj. Eu locuiesc cu Elena într-o cameră mică. În fiecare dimineață mă uit pe geam și mă întreb dacă am făcut bine sau rău.

Uneori mă gândesc la casa noastră veche: la mirosul de cozonac iarna, la serile când citeam împreună pe canapea, la râsetele lui Vlad copil fiind. Toate astea s-au dus.

— Mamă… îmi pare rău… a spus Vlad într-o zi la telefon, vocea lui slabă dar sinceră.

— Știu, dragul meu… Știu…

Dar oare chiar știe cineva cât poate duce o mamă? Oare există o limită pentru sacrificiu? Sau dragostea ne orbește până uităm cine suntem?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria unei mame și unde începe datoria față de tine însuți?