Casa visurilor mele, coșmarul sufletului meu

— Mamă, nu mai insista! Nu vreau să mă mut la țară, nici eu, nici Irina! Ai muncit pentru casa asta, dar nu ne-ai întrebat niciodată ce ne dorim noi!

Cuvintele lui Vlad mi-au tăiat respirația ca un cuțit. Stăteam în bucătăria casei pe care am ridicat-o cu mâinile crăpate de muncă, cu ochii în lacrimi și inima frântă. M-am întors din Italia după 13 ani de spălat bătrâni și curățat case străine, visând la ziua când voi fi din nou mamă, nu doar o voce la telefon sau un pachet de bani trimis lunar.

Îmi amintesc cum a început totul. Eram tânără, proaspăt măritată cu Ionel, un bărbat simplu din satul nostru. Ne-am iubit, dar viața nu ne-a iertat. Când Vlad avea doar opt ani, Ionel ne-a părăsit pentru o femeie din oraș. „M-am săturat de noroiul ăsta, vreau altceva”, mi-a spus înainte să plece. Am rămas singură cu un copil și o casă dărăpănată. Atunci am decis să plec la muncă în Italia. Am lăsat totul în urmă: copilul la mama mea, casa goală, sufletul meu rupt.

Anii au trecut greu. Am spălat podele, am îngrijit bătrâni bolnavi care urlau noaptea de durere, am dormit pe saltele subțiri și am plâns în fiecare seară după Vlad. Îi trimiteam bani, haine, jucării. Îl sunam cât puteam de des, dar vocea lui devenea tot mai străină. „Mamă, când vii acasă?” mă întreba la început. Apoi a încetat să mai întrebe.

Când a terminat liceul, Vlad s-a mutat la oraș la facultate. Eu continuam să muncesc și să visez la casa noastră. Am strâns fiecare euro pentru teren, pentru materiale, pentru meșteri. În fiecare vară veneam acasă câteva săptămâni și ridicam câte un perete, puneam o fereastră, plantam un pom. Îmi imaginam cum vom sta toți trei la masă: eu, Vlad și nora mea, Irina.

Într-o zi, după 13 ani de sacrificii, am spus „Gata!”. Mi-am făcut bagajele și m-am întors acasă. Casa era aproape gata: mare, luminoasă, cu grădină plină de meri și viță-de-vie. Am pus perdele noi, am cumpărat veselă frumoasă și am gătit sarmale pentru Vlad și Irina.

Când au venit prima dată să vadă casa, am simțit că ceva nu e în regulă. Irina se uita pe geam cu o față acră. Vlad era tăcut. „E frumos aici”, a zis el într-un final, dar vocea îi era rece.

— Mamă, noi avem viața noastră la oraș. Irina are serviciu bun la bancă, eu lucrez la firmă… Nu putem să lăsăm totul pentru sat.

— Dar aici e casa voastră! Am făcut-o pentru voi! Am visat atâția ani la momentul ăsta!

— Tu ai visat, mamă… Nu noi.

M-am prăbușit pe scaun. Toți anii aceia de muncă mi-au trecut prin fața ochilor: palmele crăpate, dorul de copilul meu, singurătatea din străinătate. Pentru ce? Pentru cine?

Au trecut luni de atunci. Vlad vine rar pe la mine. Irina nici atât. Casa e goală și rece. Merg prin camerele mari și aud ecoul pașilor mei. Vecinii mă întreabă: „Ce face băiatul? Când vă mutați împreună?” Zâmbesc amar și spun că e ocupat cu serviciul.

Într-o seară ploioasă, Vlad a venit singur. Era obosit și trist.

— Mamă… îmi pare rău că te-am rănit. Dar nu pot trăi aici. Nu mă regăsesc în viața asta de sat.

— Și eu? Eu unde mă regăsesc? Am muncit pentru tine… Am trăit cu gândul la tine în fiecare zi!

— Știu… Dar poate ai uitat să trăiești pentru tine.

Am plâns împreună mult timp în acea seară. Poate pentru prima dată după mulți ani ne-am spus adevărul: eu nu mai știu cine sunt fără rolul de mamă sacrificată; el nu știe cum să fie fiu fără să simtă povara recunoștinței.

Acum stau singură în casa visurilor mele și mă întreb: oare câți dintre noi sacrificăm totul pentru copii fără să-i întrebăm ce-și doresc cu adevărat? Oare dragostea de mamă poate supraviețui dezamăgirii? Sau rămânem prizonieri ai propriilor vise neîmplinite?

Poate că răspunsurile le găsim doar împreună…