Cheile fricii: povestea mea despre granițe, familie și curaj

— Irina, nu ai făcut cafeaua cum trebuie! Ai pus prea mult zahăr, iar cana asta nu e a lui Mihai!
Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Stancu, răsuna în bucătăria mică, plină de aburi și miros de pâine prăjită. Mâinile îmi tremurau pe ibric, iar Mihai, soțul meu, stătea cu ochii în farfurie, tăcând. Era a treia oară săptămâna asta când primeam observații pentru nimicuri. De fiecare dată când încercam să respir, simțeam că mă sufoc între pereții casei noastre, care nu mai era demult „acasă”.

Nu știu exact când a început totul. Poate când am rămas însărcinată cu Ilinca și am acceptat ca mama lui Mihai să se mute la noi „temporar”, ca să mă ajute. Sau poate când Mihai a pierdut serviciul și am început să depindem de pensia ei. Cert e că, încet-încet, doamna Stancu a pus stăpânire pe fiecare colțișor al vieții noastre: de la ce mâncăm, la cum ne cheltuim banii și până la ce haine port.

— Nu te supăra, mamă, dar poate Irina știe mai bine ce-i place lui Mihai, am încercat eu timid într-o zi.
— Nu te supăra tu, fată dragă! Eu l-am crescut pe Mihai, eu știu ce-i face bine! Dacă nu era casa mea, nici nu aveați unde sta!

Asta era mantra ei: „casa mea”. Deși actele erau pe numele nostru, ea plătise avansul și nu ne lăsa să uităm nicio clipă. În fiecare seară, când Mihai venea acasă abătut după încă o zi fără noroc la interviuri, doamna Stancu îi turna în urechi:

— Dacă nu eram eu, erați pe drumuri! Să nu uiți asta!

Mihai tăcea. Eu plângeam în baie. Ilinca începea să se teamă de bunica ei. Și totul părea fără ieșire.

Într-o duminică ploioasă, am găsit-o pe Ilinca ascunsă sub masă, cu ochii mari și umezi.
— Ce faci acolo, puiule?
— Nu vreau să mă certe bunica… Am spart cana cu floricele.

Atunci am simțit că mi se rupe sufletul. Nu mai era vorba doar despre mine. Era despre copilul meu, care învăța frica și rușinea înainte să învețe bucuria.

Am încercat să vorbesc cu Mihai.
— Trebuie să facem ceva. Nu mai pot. Ilinca suferă.
— Ce vrei să fac? S-o dau afară? E mama mea! Și nici bani nu avem…

A doua zi, doamna Stancu a venit cu o listă de cheltuieli și mi-a spus sec:
— De azi înainte, eu țin banii casei. Nu mai cumpăra prostii pentru copil. Jucăriile nu țin de foame!

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am luat Ilinca de mână și am ieșit în ploaie. Am mers ore întregi prin cartier, fără țintă. M-am gândit la mama mea, la cât de greu i-a fost singură după ce tata a murit. Dar niciodată nu m-a făcut să mă simt povară.

Când m-am întors acasă, Mihai mă aștepta în hol.
— Unde ai fost?
— Să respir.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am scris o scrisoare pentru doamna Stancu. I-am spus tot ce aveam pe suflet: că îi sunt recunoscătoare pentru ajutor, dar nu pot accepta să-mi controleze viața; că Ilinca are nevoie de liniște; că dacă nu se schimbă ceva, eu plec cu fata.

Dimineața i-am dat scrisoarea și am plecat la serviciu. Când m-am întors, era liniște. Doamna Stancu nu mai era acasă. Pe masă era un bilet: „Mă duc la sora mea până vă liniștiți capetele. Dar să știți că fără mine n-ați fi ajuns nicăieri.”

Mihai a citit scrisoarea și a plâns pentru prima dată după ani de zile.
— Îmi pare rău… N-am știut cât te doare.

Au urmat luni grele. Ne-am descurcat greu cu banii, dar casa noastră a devenit din nou loc de joacă și râsete pentru Ilinca. Doamna Stancu venea rar și stătea puțin. Încet-încet, Mihai a găsit un job nou și am început să respirăm din nou.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că am fost prea dură cu o femeie care doar voia să ajute în felul ei strâmb. Dar știu sigur că dacă nu puneam limite, ne pierdeam pe noi înșine.

Oare câți dintre noi trăim cu frica de a spune „nu” celor dragi? Cât de mult putem sacrifica din liniștea noastră pentru „binele familiei”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?