Cinci ani în umbră: Cum am luptat pentru adevăr după dispariția fiicei mele, Ana

— Ana, nu-mi place băiatul ăsta, să știi! — i-am spus într-o seară, când se pregătea să iasă pe ușă, cu rucsacul aruncat pe un umăr și ochii plini de visuri. — Mamă, nu mai fi așa! Rareș e altfel, nu-l cunoști tu. Mă iubește, mă face să râd, nu ca tata, care doar țipă și bea! Am rămas în pragul ușii, cu sufletul strâns ca o funie, privind cum dispare în noapte, fără să știu că acela va fi ultimul moment în care o văd.

Au trecut cinci ani de atunci. Cinci ani în care am trăit fiecare zi cu o rană deschisă, cu întrebări fără răspuns și cu o fotografie a Anei pe noptieră, pe care o șterg de praf în fiecare dimineață, ca pe un ritual al speranței. În sat, lumea a început să vorbească. „A fugit cu băiatul, ce să-i faci, așa-s fetele astea de azi!” sau „Poate că nici nu vrea să se întoarcă, dacă nu dă niciun semn.” Dar eu știam că Ana nu ar fi plecat fără să-mi spună, fără să-și ia rămas bun de la fratele ei, Doru, sau de la bunica ei, care o creștea cu atâta dragoste.

Am mers la poliție a doua zi, cu inima cât un purice și cu mâinile tremurânde. Domnul comisar Mureșan m-a privit peste ochelari, cu un aer plictisit. — Doamnă, sigur nu s-a dus la vreo prietenă? Sau poate s-a supărat pe cineva din familie? — Nu, domnule, nu așa e Ana mea! Nu pleacă ea fără să spună… — Haideți să mai așteptăm câteva zile, poate revine. Așa fac tinerii, dispar și revin. Am ieșit de acolo cu un gust amar, simțindu-mă mai singură ca niciodată. Nimeni nu părea să mă creadă, nici măcar soțul meu, Ilie, care, beat fiind, a zis doar: — Lasă, femeie, că se întoarce ea când i-o fi foame!

Dar Ana nu s-a întors. Zilele s-au transformat în săptămâni, săptămânile în luni, iar eu am început să mă ofilesc, ca o floare uitată la fereastră. Am pus afișe prin tot satul, am sunat la toate spitalele din județ, am scris mesaje pe Facebook, deși nu mă pricep la tehnologie. Am primit telefoane de la necunoscuți, unii doar ca să-și bată joc, alții să-mi spună că au văzut-o pe Ana la Cluj, la București, chiar și la Constanța. De fiecare dată, inima mi se zbătea ca o pasăre prinsă în colivie, dar niciuna dintre piste nu s-a adeverit.

Rareș, băiatul cu care a plecat Ana, a dispărut și el. Mama lui, doamna Lidia, a venit la mine plângând, cu ochii umflați de nesomn. — Maria, nu știu ce să mai fac! Rareș nu mi-a dat niciun semn. Am fost la poliție, dar nu ne bagă nimeni în seamă. Am plâns împreună, două mame unite de aceeași durere, dar și de aceeași neputință. În sat, bârfele au început să se întețească. Unii ziceau că Ana a fugit cu un bărbat mai în vârstă, alții că a fost văzută la oraș, vânzând flori la colț de stradă. Mă durea fiecare vorbă ca o palmă peste față, dar nu puteam să mă apăr. Nici nu mai ieșeam din casă, doar Doru mă mai ținea pe linia de plutire. — Mamă, o să o găsim pe Ana, o să vezi! — îmi spunea el, deși vocea îi tremura.

Într-o zi, am primit un telefon de la o femeie din Baia Mare. — Doamnă, cred că am văzut-o pe fata dumneavoastră la gară, era cu un bărbat brunet, părea speriată. Am alergat la poliție, dar iarăși am dat de nepăsare. — Doamnă, avem alte cazuri mai urgente, nu putem să alergăm după fiecare zvon! M-am simțit ca și cum aș fi strigat într-un pustiu. Am început să caut singură, să merg prin gări, să întreb oameni, să arăt poza Anei la toți străinii. Unii mă priveau cu milă, alții cu suspiciune. Am ajuns să mă tem de fiecare sunet de telefon, de fiecare bătaie în ușă.

Familia mea s-a destrămat încet. Ilie a început să bea și mai mult, să mă acuze că nu am știut să-mi cresc fata. — Dacă nu o lăsai să iasă cu băieți, nu ajungeam aici! — striga el, iar eu plângeam în pernă, să nu mă audă Doru. Mama mea, bătrână și bolnavă, mă întreba în fiecare zi: — Oare ce-o fi cu Ana? Oare mai trăiește? Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam vinovată pentru tot, de parcă eu aș fi împins-o pe Ana spre necunoscut.

Au trecut anii, iar speranța a început să se stingă, ca o lumânare la capătul fitilului. Dar nu am renunțat. Am scris la ziare, am mers la televiziune, am vorbit cu avocați. Un reporter de la un post local, Vlad, a venit să mă intervieveze. — Doamnă Maria, ce ați vrea să le spuneți celor care cred că Ana a plecat de bunăvoie? — Nu cred că un copil pleacă fără să-și ia rămas bun de la mama lui. Nu cred că Ana ar fi lăsat totul în urmă, fără să dea un semn. Vreau doar să știu adevărul, orice ar fi el. Vlad a publicat povestea mea, iar pentru o clipă am simțit că nu sunt singură. Am primit mesaje de la alte mame, din alte sate, care treceau prin același coșmar. Ne-am sprijinit una pe alta, ne-am dat curaj.

Într-o seară, Doru a venit acasă cu ochii roșii de plâns. — Mamă, am găsit pe internet un grup de voluntari care caută persoane dispărute. Poate ne pot ajuta! Am început să corespondez cu ei, să le trimit poze, detalii, orice. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că cineva mă ascultă cu adevărat. Dar timpul trecea, iar Ana tot nu apărea. În sat, lumea s-a obișnuit cu absența ei, ca și cum ar fi fost o umbră care s-a topit în aer. Doar eu, Doru și bunica mai vorbeam despre ea, ca despre o fantomă dragă, care ne vizitează în vise.

Într-o noapte, am visat-o pe Ana. Era mică, cu codițe și rochița ei preferată, alergând prin grădină. M-am trezit plângând, cu inima frântă. M-am dus la fereastră și am privit stelele, rugându-mă să fie undeva în siguranță. Poate că nu voi afla niciodată ce s-a întâmplat cu ea. Poate că adevărul e prea dureros pentru a fi rostit. Dar nu pot să renunț. Nu pot să accept că o mamă trebuie să trăiască fără răspunsuri, fără dreptate.

Mă întreb, în fiecare zi: cât de mult poate îndura o inimă de mamă? Cât de mult putem lupta pentru adevăr, când toți ceilalți au renunțat? Poate că nu voi primi niciodată răspunsurile pe care le caut, dar nu voi înceta să sper. Voi lupta pentru Ana, până la capăt. Voi lupta pentru adevăr, chiar dacă lumea întreagă a uitat de noi. Voi mai găsi vreodată liniștea? Sau voi rămâne mereu prizoniera acestei așteptări fără sfârșit?