Cine hotărăște numele copilului meu? Lupta mea cu așteptările familiei

— Nu, nu vreau să-l cheme Gheorghe! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei scăldate în lumina slabă a după-amiezii. Pe masă, între farfurii cu sarmale și pahare de vin, domnea o tăcere grea, spartă doar de suspinul mamei soțului meu, doamna Viorica. Soțul meu, Radu, mă privea cu ochii măriți, de parcă nu mă mai recunoștea.

— Dar e numele tatălui meu, și al bunicului! a spus el, încercând să-și ascundă furia sub o mască de calm. — Așa se face la noi în familie.

Am simțit cum mi se strânge inima. De când m-am măritat cu Radu, am acceptat fără să crâcnesc toate tradițiile lor: Paștele la ei, Crăciunul la ei, chiar și rețetele de cozonac ale mamei lui. Dar acum era vorba despre fiul meu. Despre identitatea lui. Despre mine.

— Dar dacă eu nu vreau? Dacă eu simt că nu e corect? am întrebat, cu glasul abia șoptit.

Viorica a oftat teatral și a început să plângă încet, ca să audă toată lumea. — Nu-mi vine să cred că după atâția ani în familia noastră, tu vrei să rupi tradiția! Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică rudele?

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon. Aerul rece de martie mi-a tăiat respirația, dar era mai ușor de suportat decât atmosfera din sufragerie. Am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești și m-am întrebat: când am încetat să mai fiu eu însămi?

Când l-am cunoscut pe Radu, eram o fată plină de vise. Voiam să devin profesoară de limba română, să călătoresc, să citesc poezie la miezul nopții. Dar viața m-a dus pe alt drum: o slujbă la supermarket, rate la bancă și o familie care părea mereu nemulțumită de mine.

În seara aceea, după ce toți au plecat, Radu a venit lângă mine în dormitor. — De ce nu poți să fii ca toate femeile din familia mea? Să nu faci atâta caz pentru un nume!

— Pentru că nu sunt ca ele! am răspuns printre lacrimi. Pentru că vreau ca fiul nostru să aibă un nume care să-i aparțină și lui, nu doar trecutului vostru!

A urmat o tăcere lungă. În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit apăsătoare. Viorica mă suna zilnic să mă convingă: — Gândește-te la sufletul băiatului! Dacă nu-i dai numele bunicului, va fi blestemat!

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate că exagerez. Poate că ar trebui să cedez, ca de fiecare dată. Dar când l-am simțit pe bebe mișcându-se în burtică, am știut că trebuie să lupt pentru el.

Într-o dimineață, am mers la mama mea. Ea m-a privit cu ochii blânzi și mi-a spus: — Ana, tu ești mama lui. Tu decizi ce e mai bine pentru el. Nu trăi viața altora.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să caut nume care să-mi placă mie: Vlad, Matei, Ștefan. Am scris fiecare nume pe o foaie și le-am rostit cu voce tare, imaginându-mi cum îi voi spune băiatului meu peste ani.

Radu a refuzat să vorbească cu mine zile întregi. Într-o seară, l-am găsit plângând în bucătărie.

— Nu vreau să-mi dezamăgesc părinții… Dar nici pe tine nu vreau să te pierd.

M-am apropiat de el și i-am luat mâna în a mea.

— Hai să găsim un nume care să fie al nostru. Nu al lor. Al nostru și al copilului nostru.

A fost greu. Au urmat luni de discuții, certuri și împăcări. Familia lui Radu a încercat să ne convingă cu tot felul de argumente: „Așa se face”, „E păcat”, „O să râdă lumea de voi”. Dar pentru prima dată în viața mea am simțit că am dreptul să spun „nu”.

Când s-a născut băiatul nostru, l-am privit în ochi și am știut că am făcut alegerea corectă.

— Bine ai venit pe lume, Matei! i-am șoptit la ureche.

Radu m-a strâns în brațe și mi-a zâmbit printre lacrimi.

Familia lui n-a vorbit cu noi luni întregi. Au fost priviri reci la botez și vorbe aruncate pe la colțuri. Dar eu eram împăcată cu mine însămi. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că trăiesc viața mea, nu a altora.

Acum Matei are doi ani și aleargă prin casă râzând cu poftă. Uneori mă întreb dacă va înțelege vreodată cât am luptat pentru el. Dacă va ști cât curaj mi-a trebuit ca să spun „nu” atunci când toți voiau să spun „da”.

Oare câte femei din România trăiesc încă sub povara tradițiilor care nu le aparțin? Oare câte dintre noi avem curajul să ne găsim vocea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?