Cine sunt eu când nici mama mea nu mă recunoaște?

— Larisa, vino încoace! Ce-i cu tine, iar te-ai îmbrăcat ca un băiat? Vocea mamei răsuna din bucătărie, tăioasă, în timp ce eu încercam să-mi trag hanoracul peste tricoul larg. Mă uitam în oglindă și nu vedeam nimic greșit la mine: părul prins într-o coadă, blugi comozi, adidași vechi. Dar pentru mama, fiecare detaliu era un afront.

— Nu-mi pasă cum arăt, am murmurat, dar știam că nu era adevărat. Îmi păsa. Îmi păsa de fiecare dată când mă corectau vânzătoarele din magazin: „Ce dorește băiatul?” sau când tata îmi spunea să nu mai stau cu băieții la fotbal. Dar cel mai tare mă durea când mama mă privea lung, ca și cum încerca să-și amintească cine sunt.

În ziua excursiei de la finalul clasei a opta, m-am trezit devreme, cu inima strânsă. Era prima dată când urma să plec undeva fără părinți. Am ales repede hainele: tricoul preferat cu trupa Phoenix și o pereche de pantaloni scurți. Mama a intrat în cameră fără să bată.

— Larisa, nu vrei să porți rochia aia roz pe care ți-am luat-o de Paște?

Am oftat.

— Mamă, nu mă simt bine în ea. E prea strâmtă și… nu sunt eu.

A dat din cap dezamăgită și a ieșit fără să spună nimic. Am simțit că o dezamăgesc din nou.

Pe drum spre autocar, colega mea, Bianca, mi-a șoptit:

— Larisa, ai grijă la poze! Să nu te confunde iar profa cu vreun băiat din altă clasă!

Am râs forțat, dar gluma ei m-a urmărit toată ziua. La Cetatea Râșnovului, am făcut poze de grup. Profesorul ne-a strâns pe toți:

— Hai, băieții în stânga, fetele în dreapta!

M-am dus instinctiv spre fete, dar colega Andreea mi-a făcut semn discret să mă mut mai la stânga.

— Larisa, tu ești mereu între! a râs ea.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Am stat stingheră la margine, încercând să zâmbesc pentru poză.

Seara, când ne-am întors acasă, mama răsfoia deja pozele trimise pe grupul de WhatsApp al părinților. M-a chemat în sufragerie.

— Uite aici! Cine e băiatul ăsta lângă Bianca?

Am simțit un nod în gât.

— Eu sunt…

Mama s-a uitat lung la mine, apoi la poză.

— Nu se poate! Parcă nici nu te recunosc uneori…

A tăcut o clipă, apoi a continuat:

— Larisa, tu chiar nu vrei să fii ca celelalte fete? Să fii frumoasă, feminină? Să nu râdă lumea de tine?

Mi-au dat lacrimile.

— Mamă, dar eu sunt tot eu! De ce trebuie să fiu altfel ca să fiu acceptată?

A ridicat din umeri neputincioasă.

— Nu știu… Poate că nu te înțeleg. Dar mi-e teamă că o să suferi toată viața dacă nu te schimbi.

Am fugit în cameră și am trântit ușa. Tata a venit după câteva minute.

— Las-o pe maică-ta, e greu pentru ea. Și eu am avut un frate care era „altfel”… Dar lumea nu i-a iertat niciodată asta. Tu ești fata mea și te iubesc oricum ai fi. Dar ai grijă la ce zici și ce faci. Oamenii nu uită și nu iartă ușor.

Am stat mult timp pe întuneric, gândindu-mă la cuvintele lor. De ce trebuie să mă schimb pentru ceilalți? De ce trebuie să-mi fie rușine de cine sunt?

A doua zi la școală, Bianca m-a întrebat:

— Ce-ai pățit? Pari tristă.

I-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a luat în brațe.

— Știi ceva? Eu te plac așa cum ești. Și dacă vrei să joci fotbal cu băieții sau să porți tricouri largi, e treaba ta! Poate că lumea are nevoie de mai multe fete ca tine.

Am zâmbit pentru prima dată după mult timp. Dar acasă lucrurile au rămas tensionate. Mama evita subiectul, dar simțeam privirea ei grea ori de câte ori mă vedea îmbrăcată „ca un băiat”. Tata încerca să facă glume ca să destindă atmosfera, dar era clar că și el era îngrijorat.

Într-o seară, am găsit curajul să-i spun mamei:

— Mamă, știu că ți-e greu să mă vezi altfel decât ai visat tu. Dar eu nu pot fi altcineva decât sunt. Poate că într-o zi o să mă accepți așa cum sunt.

A plâns atunci pentru prima dată în fața mea. M-a strâns în brațe fără cuvinte.

Anii au trecut și încă mai simt uneori privirile ciudate sau aud șoapte pe la colțuri. Dar am învățat că identitatea mea nu depinde de haine sau de părerea altora. E greu să fii tu însuți într-o lume care vrea să te schimbe cu orice preț.

Mă întreb adesea: Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar ca să fim acceptați? Și cât de mult curaj ne trebuie ca să spunem: „Asta sunt eu!”?